Liliana Alexandrescu a ales atunci cinci texte scrise de Rob de Graaf, Maria Goos, Jeroen van den Berg, Oscar van Woensel si Marijke Schermer, avand in comun teme inspirate de realitati actuale din „tara lalelelor“. „Indrazneala, simtul de observatie si minutiozitatea investigarii“ sunt trasaturile pe care traducatoarea, multa vreme profesor in Olanda, le-a remarcat pentru volumul Dramaturgi olandezi de astazi. Insusirile sunt identificabile si-n Aniversarea, textul lui Jeroen van den Berg, la care vreau sa ajung. Istoria Aniversarii, in teatrul din Romania, a debutat cu un spectacol-lectura la Odeon si a continuat cu puneri in scena la Tg. Mures si Timisoara. De cateva luni, li s-a adaugat montarea realizata de Erwin Simsensohn la Teatrul „Mihai Eminescu“ din Botosani. O institutie aflata in situatie de pribegie, caci cladirea, intrata in proces de restaurare, are soarta multora dintre edificiile de teatru din Romania. Dupa doi ani de santier finantat printr-un imprumut extern al guvernului nostru, au aparut surprize, neintelegeri intre proiectant, care nu s-a sfatuit cu oamenii de teatru, si constructor, care nu-si asuma responsabilitati, care isi da seama ca de fapt lucrarile costa mai mult decat initial etc. Recunoasteti, cred, tiparul. Modelul se repeta, inseamna mari intarzieri, cheltuieli suplimentare: pentru artisti, ghinionul de a repeta si juca in alte sali, cel mai adesea improprii; pentru conducere, dificultatea de a pierde actorii din trupa, care pleaca, pentru ca anii trec, iar rolurile la care viseaza, planurile de cariera nu pot astepta rezolvarea disensiunilor dintre arhitecti si executantii reparatiilor, gasirea finantarilor si altele asemenea.
Am prezentat toate acestea pentru a intelege in ce conditii creeaza de cativa ani, si ma tem, va mai activa inca cel putin cateva sezoane de-acum incolo, trupa de la Teatrul „Mihai Eminescu“ din Botosani. Insa tonusul lor e bun, se straduiesc, lupta chiar sa imagineze proiecte atragatoare pentru localnici si pentru publicul din zona, unde fac frecvent turnee de-o zi: la Suceava, Gura Humorului, Vatra Dornei, Roman etc. La Casa de Cultura a Tineretului din Botosani, unde Teatrul „Mihai Eminescu“ sta cu chirie, am vizionat Aniversarea intr-o marti, alaturi de un public tanar, un semn bun vizavi de interesul botosanenilor pentru arta scenica. Pastrarea publicului, atragerea si educarea noilor generatii de spectatori sunt alte aspecte sensibile asupra carora absenta unui sediu adecvat se manifesta. Nu ma mira faptul ca gradenele erau pline, intrucat spectacolul lui Simsensohn e bun. E o montare de tip studio, se joaca cu publicul pe scena, Aniversarea fiind un text care impune plasarea publicului cat mai aproape de perimetrul actiunii scenice. Regizorul Erwin Simsensohn e adeptul unei regii de tip clasic, regie in care textul si povestea pe care o spune sunt epicentrul esteticului, toate celelalte componente scenice trebuind sa le slujeasca. Viziunea lui are un aer vintage, desi partea plastica apeleaza si la proiectii video (Andrei Cozlac), nu doar decorative, ci semantizate. Povestea din Aniversarea e relativ simpla, dar pe canavaua ei sunt subliniate cateva aspecte grave ale familiei contemporane. Din Olanda si de pretutindeni. E ziua de nastere a Mamei (Daniela Bucataru), care implineste 45 de ani, intr-o familie aparent fericita, ideala, cu doi copii, adolescentii Esther (Alexandra Vicol) si Jurgen (Razvan Amitroaei), cu Tatal (Sorin Ciofu) care munceste din greu pentru a le oferi tot confortul. Numai ca Tatal, aflam pe parcurs si in clar abia la final, are o amanta. Si inca din imediata vecinatate familiala: sora sotiei! Piesa are crescendo, elemente neasteptate, pe masura desfasurarii narative intensifica dramaticul, si asa face si spectacolul prin regia curata, inteligenta a lui Simsensohn. Directorul de scena a realizat un decupaj scenic atent, riguros, cu accente pe punctele principale ale dramei. Solutiile regizorale sunt eficace artistic, precum rewind-urile prin expresie corporala (miscare scenica Victoria Bucun), intre momentele in care Mama, dorind cu exasperarea inecatului ca aniversarea aceasta sa fie perfecta, ii obliga pe ai ei sa reia si sa inregistreze prin filmare in timp real momentele atat de emotionante. Spre aducere aminte. Numai ca realitatea e putin alta, cu totul alta, iar adevarul isi face loc la suprafata. Scenografia (Iuliana Gherghescu) a construit interiorul din pereti dispusi in unghiuri ascutite, semn al relatiilor incordate din acest mediu familial, pereti care devin ecrane de proiectie multiple pentru visuals, indicand deteriorarea raporturilor intrafamiliale. Partea plastica e activa, evolueaza odata cu actiunile scenice (se ajunge si la spart farfurii) si transformarile personajelor, sprijinindu-le si suplimentand semantica pe care trebuie sa o decripteze privitorii.
Erwin Simsensohn mai are o calitate esentiala: stie sa lucreze cu actorii. S-a vazut si aici, reusind sa aduca la unison doua generatii de interpreti si, as zice, doua scoli (Daniela Bucataru, Sorin Ciofu si Gina Patrascu, episodic, in cumnata Thea, din generatia de mijloc, absolventi de Iasi, Alexandra Vicol si Razvan Amitroaei, din esalonul tanar, absolventi de Bucuresti). Distributia are omogenitate, a ajuns la nuantele personajelor si la miezul tare al textului lui Jeroen van den Berg.
In principal din criza de timp, dar adesea, hai s-o recunoastem, si din prejudecata, noi, criticii de teatru, ajungem prea rar prin teatre mai indepartate geografic, precum acesta de la Botosani. Si imi dau seama ca gresim, pentru ca teatru de buna calitate se face nu numai in institutii al caror panas se datoreaza mai ales bugetelor imense de care beneficiaza.
Si cand zic de buna calitate, am in vedere si grija fata de spectator, preocuparea de a-si mentine actorii in trupa, de a-i pune sa lucreze, de-a incerca sa tina vie flacara aceea care se cheama pasiune si care, in fata pragmatismului feroce la care s-a ajuns in Romania si in campul teatrului, devine pe zi ce trece, in multe locuri, tot mai mica. Nu si la Botosani.
FOTO: Cosmin Zamfirache