Stimate domnule profesor, ati implinit recent o varsta frumoasa. E, probabil, si un moment de sistematizare a propriei traiectorii intelectuale. Ce ar insemna „placerea“ intr-un domeniu caracterizat de rigurozitate documentara?
Nu, nu-mi sistematizez viata retrospectiv, cum n-am facut asta nici traind-o. E adevarat ca am trait-o exersand intr-un domeniu de oarecare rigoare, in ceea ce priveste documentatia, chiar si deductia care survine dupa aceea. Este un joc, daca pot spune asa, care e fermecator in sine: istoricul literar poate fi un romancier ratat, tinut sa respecte rigorile documentului. E posibil, dar banuiesc ca e foarte greu, nu pentru ca este vorba despre un personaj istoric, un om real, ci pentru ca este vorba despre un personaj care scrie, si ceea ce scrie el, oricum ar fi, este lumea lui. Istoricul literar este obligat deci sa se plaseze in doua lumi, sa gaseasca secretul armoniei lor. In fine, cred ca placerea este a activitatii in sine, indiferent de rezultat, iar bucuria este de a gasi nota proprie, tema personajului, in jurul careia se asaza totul. Asta e rar.
Stiu din surse autorizate (Nadia Anghelescu, Mic jurnal cu amintiri, Polirom, 2014) ca in tinerete ati practicat, cu un cert succes, scrima. Cum ati legat aceasta disciplina de personalitatea dumneavoastra?
Cel mai mare succes personal a fost ca am reusit s-o impresionez pe viitoarea mea sotie, care-mi era colega. Dar nu degeaba: am fost si campion universitar de spada si campion al orasului Bucuresti. Echipa Universitatii participa la campionatul republican pe echipe, pentru care am facut multe deplasari in tara, si cele mai bune rezultate aici le-am obtinut in competitia pe echipe. Asta a fost lectia sportului: eram mai bun in echipa decat la individual, ceea ce mi se pare straniu astazi, cand constat ca, de fapt, sunt un singuratic.
Perioada in care ati absolvit studiile superioare era incerta si, sub unele aspecte, chiar agresiva (1957-1962). Cum ati resimtit presiunea politica in studentie si apoi in primii ani de integrare in „campul muncii“ (cu o sintagma a epocii)?
N-a fost o perioada fericita, din acest punct de vedere, tot timpul te temeai de ceva. Fisele de cadre pe care le completai erau facute in asa fel incat trebuia sa te „denunti“ singur, ce rude cu probleme ai: fosti membri ai partidelor istorice, oameni cu avere, rude in strainatate etc. Erai chemat sa rectifici sau sa raspunzi la intrebari, daca aveau informatii sau doar suspiciuni, asa incat trebuia sa pastrezi un profil modest, sa nu fii remarcat. N-am fost membru UTC pana in ultimul an, al cincilea, cand am aflat ca asta era un handicap pentru repartizarile pe post de la sfarsitul studiilor. In principiu, in ultimul an nu se mai faceau membri UTC sau de partid tocmai din acest motiv, dar mi s-a facut o favoare pentru ca eram sportiv cunoscut si aveam si o fotografie mare la un avizier din holul Facultatii. Mi-a mai ajutat declaratia unui coleg turc (eram toti studenti la sectia de limbi orientale) ca sunt un coleg bun si un baiat politicos. Toata sala a ras si am trecut: cred ca paream destul de inofensiv, ca sa nu zic mai simplu.
Ati renuntat prematur la activitatea didactica (dupa ce ati predat la o scoala din Urziceni) si v-ati retras in cercetarea filologica, devenind paleograf la Biblioteca Centrala de Stat (astazi Biblioteca Nationala a Romaniei). Cum alerga specialistul in curs de formare dupa informatia necesara pentru studiile sale? Cum se putea strecura printre atatea sedinte si restrictii?
Cred ca nu alergam dupa informatie, informatia alerga dupa mine. Lucram la sectia de manuscrise, unde se gaseau adunate toate depozitele vechilor muzee sau colectii particulare, Bratianu, Kogalniceanu, Saint-Georges, Asezamintele Balcescu s.a. Erau sute de dosare cu acte private, manuscrise, foi volante, taieturi din ziare s.a.m.d. Eu trebuia sa le fisez, sa le descriu continutul, deci sa le citesc si sa le rezum. A fost o perioada fascinanta in care am devenit treptat un practicant, ca sa nu zic un profesionist, iar recunostinta mea se indreapta si acum catre memoria colegei mele mai in varsta, care era sefa sectiei de manuscrise de la Biblioteca Centrala, actuala Biblioteca Nationala, si care m-a invatat o buna parte din ceea ce stiu: Viorica Secarescu. Cealalta parte am invatat-o singur. Aici, in dosarele ramase de la Junimea, am gasit o strofa inedita a lui Eminescu pe care am publicat-o in „Gazeta literara“ (a mai fost apoi descoperita de vreo doua ori), corespondenta inedita de la Alecsandri, texte de la Duiliu Zamfirescu, Iacob Negruzzi, Delavrancea s.a. E o perioada care m-a marcat si din care am deprins o anumita perspectiva asupra istoriei literare: ai o alta viziune asupra literatilor si a literaturii atunci cand te-ai obisnuit s-o vezi din „dosare“, din presa, din relatiile personale.
Desi, inainte de 1989, nu v-ati aflat „la un click distanta“ de biblioteca, ati intalnit oameni de consistenta inconfundabila. Exista figuri literare pitoresti, fascinante, devotate profesiei lor, dar neasimilate inca. Cum ar arata portretele succinte pentru Vintila Ivanceanu, Dinu Pillat si Zoe Dumitrescu-Busulenga?
Am predat multa vreme memorialistica, poate de aceea n-am incercat niciodata sa o practic. Vintila (Bursi) Ivanceanu, cu care am fost coleg din clasa I, de la „Sf. Iosif“, era realmente o personalitate histrionica, un geniu al „jocului“ pe care-l asuma total. Regret ca nu s-a gasit nimeni care sa intre in opera lui si sa inteleaga relatia personalitatii lui cu literatura si cum se continua ea, din perioada romaneasca, in textele lui nemtesti, poezie si teatru, cum si de ce. Dar iti pot oferi o fotografie din perioada cand eram elevi la Liceul „Caragiale“, o tusa de la un meci de rugbi unde figura lui Bursi este caracteristica. Dinu Pillat era un coleg fermecator, un domn in chip firesc, cu o distinctie modesta, daca pot zice asa, cu o uriasa capacitate de a-l intelege pe interlocutor, un mare cunoscator de literatura si un om foarte delicat: cred ca a suferit enorm cand a fost indepartat din Institut intr-una dintre actiunile de „purificare“, chiar in anul in care a murit, daca nu ma insel.
Doamna Busulenga ne-a fost profesoara in anul al doilea de Facultate; era foarte iubita si ne-a impresionat prin maniera independenta, personala, de a intelege literatura universala si de a o preda, diferita de a altor profesori, dar continuand-o pe aceea a generatiei anterioare, a profesorului Vianu (al carui discipol se considera) sau Edgar Papu. Am lucrat la Institut in perioada in care dansa era director si, ca secretar stiintific, am putut participa direct la organizarea si desfasurarea unor diverse manifestari cu caracter oarecum inovator care distonau cu cenusiul epocii, o sesiune consacrata literaturii lui Mircea Eliade sau alta consacrata operei de eminescolog a lui D. Murarasu si nu numai. Incerca sa sprijine „generatia tanara“ prin toate mijloacele si gratie sprijinului sau am putut ajunge unii dintre noi cu scurte burse de studiu in strainatate, regretatul clasicist Ghighi Ceausescu in Germania, Nae Mecu si cu mine in Statele Unite si altii. De fapt, a condus cu un remarcabil simt al echilibrului tranzitia Institutului de la epoca si nostalgia Calinescu spre modernitate, ceea ce i-a dat stabilitate.
Exista, in studiile pe care le-ati redactat, bucuria detaliului biografic semnificativ. Personajele exemplare par la indemana tuturor, desi Arghezi, Ion Barbu, Hortensia Papadat-Bengescu si Camil Petrescu ne atrag atentia ca le-am ramas datori. Avem, in Romania, o cultura a biografiilor intelectuale?
Exista, in ultimii zece-cincisprezece ani, in lume un curent, nu foarte dezvoltat, care incearca sa valorifice biografismul ca punct de plecare pentru o mai larga intelegere a specificului literar, personalitatea autorului ca structura culturala de la care emana forta si caracteristica literaturii sale. Persoana care scrie poate incerca sa invoce si sa-si „compuna“ mai mult decat o personalitate, de o „postura“ zice criticul elvetian Jérôme Meizoz, si deci autorii cartilor sale sa fie mai „multi“ decat unul singur, cum suntem de obicei. De aceea e posibila si dedublarea sau triplarea autorilor, ca in cazul lui Roman Kacew/Romain Gary/Ajar, ca sa nu mai vorbesc de Pessoa. Din aceasta perspectiva, fiecare dintre personalitatile care scrie un text are o „biografie“ diferita (partial diferita) de a celorlalti „gemeni“. Nu latura medicala ne intereseaza aici, ci posibilitatea de a privi si analiza cartile sale, textele respective, dintr-o perspectiva mai putin complicata de contradictii etc. Acest tip de biografism poate fi, de fapt, vazut ca un artificiu de structurare a elementelor unei analize foarte aplicate, la nivelul textului si al explicatiilor istorice, psihologice s.a.
Deci: nu, in Romania, dupa un moment de relansare a biografismului de tip clasic, ilustrat de Calinescu (biografia lui Calinescu insusi, de I. Balu, biografia lui Caragiale, de regretatul Marin Bucur s.a.), genul s-a intors intr-o albie mai facila, ca in colectia „Oameni de seama“ de pe vremuri. Si ma gandesc ce material pentru o asemenea carte ofera opera, dar si viata lui Odobescu, de pilda… Cred ca ea ar ridica inca locul lui Odobescu in literatura secolului al XIX-lea si ar gasi in ea elemente ale viitorului, nu doar ale literaturii lui Calistrat Hogas…
Revin la intrebarea precedenta, rugandu-va sa ne impartasiti cum i-ati gasit atatea valente lui Constantin Radovici din Golesti, cunoscut drept Dinicu Golescu? Nu neaparat ca ar fi un autor fara relevanta, dar pare ca a stat ascuns. El este, in ceea ce ma priveste, personajul catalitic din cateva carti ale dumneavoastra: Textul si realitatea(1988), Camasa lui Nessus. Eseuri despre exil(2000), Echilibrul intre antiteze – Heliade. O biografie(2002), Mistifictiuni(2008) si Lana de aur(Cartea Romaneasca, 2015).
Ca si alti autori revalorizati de posteritate, Dinicu Golescu este un personaj secret: nu doar intentiile lui sau desenul ascuns (nu neaparat cu intentie) al unei compozitii, dar chiar elementul faptic, simplele lui activitati si efectele lor n-au fost corect cunoscute pentru ca nimeni n-a incercat sa verifice aceste fapte si date cu creionul in mana, pe harta sau pe hartie. Nu numai ca „insemnarile“ lui nu sunt un „jurnal“ al „trezirii“ lui, dar nici „jurnalul“ nu este un jurnal, o succesiune de note facute asupra faptului, cum se spune. Este un mozaic, o selectie din aceste observatii asezate in forma descoperirii treptate: un bildungsroman al formarii unui om modern dintr-un troglodit. Este un roman filosofic, proiectul unei tari mai bune facut pe intelesul unor trogloditi care nu erau asa din perversitate, ci din ignoranta. Am dat argumente documentare in diverse locuri, dar mai ales in Lana de aur. Ce-are a face? Nimeni nu citeste, toata lumea stie.
Nu inseamna ca istoria literara este sau are o parte anume a ei care este suspiciune si detectivistica pura, ci ca indelungata frecventare a textelor iti da, la un moment dat, un al saselea simt, care te trage de maneca: aici ceva suna fals, iti zice el, si tu cauti cativa ani ce ar putea fi si, daca vrei, pana la urma gasesti. De aceea nu pot sa am respect pentru istoria literaturii scrisa cu cateva volume de opere ale autorului sau marilor autori pe masa, fara s-o fi pus, in decursul timpului, in oglinda cu epoca, cu alti autori, cu ei insisi.
Ati „slujit“ pentru doua decenii Institutul de Istorie si Teorie Literara „G. Calinescu“ al Academiei Romane. Probabil ca termenul e desuet, insa filologia ramane definita de spiritul calugarilor benedictini. Ce credeti ca s-ar cuveni sa recupereze viitorul „slujbas“?
Am fost cercetator la Institut mai mult de doua decenii si cred ca ce ar trebui sa recupereze azi „slujbasul“ Institutului ar fi interesul. Interesul naiv pentru domeniu si pentru tema pe care si-a ales-o sau a acceptat-o (este aproape acelasi lucru). Interesul pentru ceea ce faci si pentru domeniu in general iti dicteaza ce trebuie sa faci. Tu insuti joci un rol minor in aceasta ecuatie si o simti cand vezi ca, in mijlocul lucrului la o monografie despre Heliade Radulescu, te intrerupi si stai o saptamana pe textele lui Greimas, din Du sens. Sau sa citesti filosofie, ca sa simti materialitatea termenilor pe care esti adus sa-i intrebuintezi. E adevarat, mereu am incercat sa aduc spre lecturi propedeutice de filosofie cate un student preferat, dar n-am reusit. Stiu insa ca alti colegi de-ai mei au reusit.
Ati sustinut, in anii 1980, o rubrica de cronica editiilor in revista „Transilvania“ (Sibiu). Ati reluat aceasta preocupare la inceputul anilor 1990 in „Luceafarul“. Ce rosturi au editiile in cultura, stiind ca v-ati ocupat de asemenea intreprinderi laborioase, pentru I. Heliade-Radulescu sau N. Filimon?
E relativ simplu daca te uiti in jur. Sunt, dupa parerea mea, doua perspective: cea nationala spune ca o cultura se ridica si se instituie prin editiile textelor fundamentale. Cea individuala spune ca o buna editie a unei opere (sau, mai rar, a unei teme) este o monografie virtuala, care trebuie doar sa fie scrisa.
Ce posibilitati intrevedeti in cercetarea de istorie literara? Ma gandesc aici, inainte de toate, la doua subiecte pe care le-ati abordat: exilul si inchisoarea.
Daca-mi este permis sa raspund la o intrebare atat de totala, as raspunde ca posibilitatile sunt nelimitate, pentru ca, scriind despre literatura, scrii despre oamenii care se reflecta in texte si, in primul rand, scrii despre tine. Din fericire, nu cunoaste toata lumea alfabetul. Chiar daca n-ar fi o parte importanta a istoriei umanitatii, istoria literaturii este o ocupatie delectabila, care da mari satisfactii. In orice caz, daca mi s-ar da o a doua sansa, as face tot asta.
Are sens sa calatoresti, chiar si imaginar, daca norii de deasupra fruntii nu schimba starea de spirit?
Nu stiu, mie, in general, meteorologia imi schimba dispozitia, iar geografia si mai si. E adevarat ca, dupa ce am inceput sa calatoresc, mi-am dat seama ca a calatori in realitate si a calatori in realitatea cartilor inseamna oarecum acelasi lucru. Dar numai dupa. Deci, da, are sens. E chiar foarte important sa calatoresti, sa te asezi in alte peisaje, sa te compari cu alte geografii.
Galerie foto
