Trebuie sa ma consider norocos, fiindca n-am avut parte de greutatile unui baiat de la marginea societatii, nici n-am suferit depresia lipsei de serviciu, proprii generatiei mele de punkeri vestici. Altii au decis pentru mine de mic, iar scoala m-a invatat ca asa se cuvine sa fie mereu. Nu-mi amintesc sa-mi fi spus cineva, in perioada formarii intelectuale, ca am de ales, iar alegerea imi apartine. Probabil asa se explica de ce pofta mea de viata n-a trecut prea des de marginea paharului umplut cu vin, nici de zidul cartilor cu care mi-am inconjurat camera – modalitate de supravietuire specifica epocii socialiste, cand a fi izolat in pasiunea ta iti dadea sentimentul ca traiesti. In fond, cum zice personajul-narator din filmul amintit, de ce anume ai nevoie? Raspunsul atator habarnauci, aidoma mie, e ca doar de muzica! Oricat de multa, niciodata nu e destula. Bautura, sexul, calatoriile, cartile, politica, discutiile, mancarea, masinile sunt anexe. Unii le numesc viata. A le detine ar fi Lust for Life, dar nu dorinta celebrata de Iggy Pop!
Putine sunt personalitatile rockului cu o biografie mai contorsionata decat a lui Iggy. Nascut in saracie si crescut in rulote, James Newell Osterberg personifica adagiul, intens apreciat de occidentali, ca „esti ceea ce vrei sa fii“. El a vrut de mic sa devina rock star si, la nici 30 de ani, putea sa constate deja ca-si „implinise visul“. Nu-i singurul, nici cel mai cunoscut dintre gigantii rockului. Visul sau e mai degraba un cosmar, daca judeci din punctul de vedere comun. Iggy a trecut de la succesul relativ consolidat, vrednic sa-i asigure o existenta opulenta, la traiul de cersetor pe strazile „orasului sclipicios“; de la conditia rockerului adulat de femei si barbati, deopotriva, la cea de pacient al spitalelor de psihiatrie. Volutele nu sunt rezultatul inevitabil al abuzului de droguri si-al exceselor de tot felul, ci manifestarea publica a demonului interior, particularitatea spiritelor autentice, pe care il banuim, bunaoara, facandu-si de cap in Rimbaud, Dostoievski, van Gogh, Oscar Wilde etc. Muzicienii stiu bine cu ce se lupta (vedeti „biografia“ lui Adrian Leverkühn, imaginata de Th. Mann). Rockul are cativa „nebuni“ de felul asta; insa are si foarte multi impostori care mimeaza dementa, crezand ca asta le augmenteaza geniul.
Discografia lui Iggy Pop (incomplet listata, ca in toate cazurile rockerilor imitati, piratati, plagiati, furati s.a.m.d.) numara peste 18 albume de studio si vreo 9 live. Importanta celor live este in afara oricarei discutii, dat fiind ca prestatiile in concert ale lui Iggy Pop sunt acte artistice de sine statatoare, cu impact emotional definitoriu pentru ascultatorii „pregatiti sa primeasca mesajul“ (vorba sloganului). Si n-au fost putini, nici lipsiti de relief cei care „l-au auzit“ o data pe Iggy, iar asta le-a schimbat viata.
La fel ca jazzmenii, Iggy n-a prea cantat aceeasi piesa de doua ori identic, fie una din catalogul solo, fie alta din perioada, cu adevarat marcanta, cand spargea canoanele cu grupul The Stooges (in contul caruia figureaza 5 titluri oficiale). Nu si-a ales colaboratorii, insa i-a chemat alaturi pe vechii prieteni de cate ori n-a gasit unii capabili sa tina pasul. Dornic sa traiasca, Iggy n-a facut din viata sa „opera de arta“, precum inchipuitii show-(dar mai ales ai)business-ului. Satul de ipocrizia politicii, ca si de-a rockului, le-a taxat sarcastic: „Blah Blah Blah“. Aproape de finalul vietii (cum crede el), Iggy ne mai arunca, gentil, o bomba: Post Pop Depression (2016, Concord Loma Vista).
Despre ce credeti ca vorbeste acum?