Sapte ani in Tibet e inca interzis in China, iar Annaud avea si el interdictie de a intra in tara, pana i s-a propus sa regizeze adaptarea cinematografica a bestseller-ului lui Lu Jiamin. „The Economist“ sustine ca francezul ar fi semnat o scrisoare deschisa care ar fi fost distribuita in China, in care regreta greseala cu Sapte ani in Tibet. Mai bine n-o scria. Ultimul lup (Wolf Totem, in engleza) e un film mediocru in 3D, cu peisaje frumoase (Mongolia profunda), dialoguri ultra-explicative ca pentru prosti, poveste subtire si scene violente de lupta intre animale sau, in general, greu de privit pentru iubitorii de animale. Annaud mai facuse doua filme cu animale, Ursul (1988) si Deux frères (2004, despre doi tigri), dar aici parca isi pierde capul cu totul. Ori coproductia sino-franceza a fost un compromis prea putin controlabil, ori la 72 de ani a obosit, ori din 1988 incoace mentalul ni s-a schimbat atat de mult incat nu mai putem vedea un film cu animale fara sa ne gandim daca au fost chinuite sau nu. Povestea celor doi chinezi trimisi in plina Revolutie Culturala sa alfabetizeze pastorii din Mongolia Interioara e un prilej pentru o alegorie ecologica, care e, de fapt, o negare a negatiei. Comunistul-sef ordona starpirea lupilor si, din lacomie, le spune oamenilor sa le fure rezervele de mancare – de aici infometarea lor si transformarea in bestii incontrolabile, dar pe de alta parte, lupii folositi in film si dresati de mici, timp de patru ani, au fost de fapt mutilati. Un antrenor canadian i-a obisnuit cu oamenii si aparatul de filmat – ce sanse mai au sa traiasca ca niste lupi normali de acum inainte? Plus ca sunt scene in care lupul principal, ca sa zic asa, puiul luat de unul dintre chinezi pentru a fi crescut, e tarait cu lantul de colo-colo pana schelalaie pe bune, asa cum cerea rolul.
In ciuda catorva panoramice frumoase cu Mongolia, filmul e urat – in sensul urateniei interioare. E o ambianta de moarte omniprezenta, scrie un cinefil pe site-ul francez allocine.fr. Deci nu mi s-a parut numai mie. Si mai are si rating 12, care e prea generos pentru un film mai daunator subconstientului unui copil decat vederea a doi sani si-un fund. Au fost multe scene la care am stat cu ochii inchisi si, daca am stat pana aproape de final, a fost numai pentru ca am vrut sa stiu cum se termina.
In Banat, coproductie Italia/Romania/Bulgaria/Macedonia, filmata in mare parte la noi, un inginer agronom italian somer vine in Romania dintr-un gest de provocare a destinului. Printre paleti si butoaie, langa un sef de ferma (Stefan Velniciuc) care arata a domnitor intelept si e si fluent in italiana, italianul munceste doua luni, pana apar problemele financiare. Nu sunt bani de salarii, un incendiu distruge magazia, iar seful poliglot il anunta ca a fost, de fapt, portarul de la Steaua care a aparat patru penalty-uri in finala de la Sevilla din 1986. Ne lasi? Duckadam?! Gaselnita asta, fictiva normal, da si mai multa inconsistenta povestii debutantului Adriano Valerio. Banat e, de fapt, un love story despre acest inginer si o tanara de 30 de ani intalnita inaintea plecarii spre Romania. Ea va veni sa-l viziteze, dar dupa o noapte torida ii marturiseste ca are o hiba: se plictiseste in relatii si fuge. Faptul ca anterior plecase dupa 10 ani de relatie, iar acum, dupa cateva luni, nu e o problema pentru nimeni, cu atat mai putin pentru spectatorul care vede cum sub ochii lui aceasta poveste incearca sa se inchege, dar se imprastie.
Tanarul regizor ar vrea sa lege si un soi de stilistica, dar imaginea tarancilor de la noi exersand Tai Chi nu spune nimic in afara ca e o mostra de Euro pudding. Nu e nimic nici emblematic, nici flou in aceasta poveste din care nu intelegi intentiile autorului.
Ultimul lup/ Le dernier loup, de Jean-Jacques Annaud. Cu: Feng Shaofeng, Shawn Dou, Basen Zhabu
Banat/ Il viaggio, de Adriano Valerio. Cu: Eddoardo Gabbrielini, Elena Radonichich, Stefan Velniciuc