Anna Brancoveanu de Noailles, o aristocrata cu origini romano-elene, s-a impus, asadar, in cele mai inalte cercuri literare franceze ca poeta si scriitoare inca de la debutul cu volumul de poeme Le Coeur innombrable (1901). Au urmat alte volume de versuri, L’Ombre des jours (1902), Les Éblouissements (1907), Poème de l’amour (1924) si L’Honneur de souffrir (1927), carora li s-au adaugat romane si un volum autobiografic, poate cel mai cunoscut titlu din tot ce a scris: Le Livre de ma vie (1932). A fost membra a Academiei Regale a Belgiei si a Academiei Franceze, care i-a si acordat, in 1921, Marele Premiu pentru literatura. A fost admirata, imitata, contestata, rasfatata cu onorurile cuvenite rangului nobiliar, dar si cu bucuriile faimei, statutului si recunoasterii literare. Pe scurt, a fost un personaj cu o biografie captivanta, care vorbeste, de fapt, despre o intreaga „lume disparuta“.
Intr-o carte aparuta de curand la Editura Humanitas, Aristocrati romani in lumea lui Proust, istoricul Mihai Dimitrie Sturdza face un portret foarte expresiv si lamuritor al existentei acestei aristocrate in cercurile literare de elita din Paris de la inceputul secolului trecut si etaleaza dovezi pentru prietenia stransa si admiratia reciproca dintre Anna de Noailles si Marcel Proust. Voi cita un scurt pasaj dintr-o scrisoare in care Proust ii aducea un adevarat omagiu, dupa ce primise, cu autograf, volumul acesteia, Cantarea cantarilor: „Un talent nemasurat corespunde unei inimi nemasurate, unei puteri de creatie cum nu s-a mai vazut. Desigur, chiar daca vi s-ar arde toate cartile pe rug, tot ati ramane nemuritoare pentru ca ati razbatut, rasturnand viata si moartea, jucandu-va cu tainele inferioare marelui Dumneavoastra talent. Nemiloasa putere! Am trait linistit ani de zile. Prin ce suferinte trebuie sa trec acum, din cauza cartii acesteia“ (op. cit., pp.148).
Despre O noua speranta, romanul tradus de curand la Editura Polirom, presa literara a vremii se pronunta magulitor, plasand volumul in descendenta flaubertiana. Lasand la o parte un entuziasm al receptarii, insuflat si de haloul care a inconjurat profilul monden al contesei de Noailles, O noua speranta ofera o incursiune lipsita de menajamente in biografia unei aristocrate din Parisul contemporan cu autoarea insasi. Protagonista povestii este o tanara nobila, Sabine de Fontenay, un adevarat avatar al Emmei Bovary – dupa cum apare caracterizata intr-o cronica din „Le Magazine Littéraire“. Casatorita cu un barbat care ii priveste dorintele si asteptarile cu o indulgenta parinteasca, Sabine teoretizeaza, in episoade diferite, posibilitatea fericirii, discutand cel mai adesea cu tanara sa cumnata, Marie de Fontenay. Catre sfarsitul cartii, va ajunge sa denunte lipsa de sens sau, mai precis, imposibilitatea unei impliniri autentice in cercul in care isi duce existenta. Romanul incepe cu o discutie despre fericire intre cele doua tinere femei, surprinse in timp ce se plimba prin Bois de Boulogne. Sabine, abulica si slabita dupa moartea primului copil, incearca sa-si lamureasca o stare de interior, sa aproximeze un sens: „Stii tu, Marie, […], de la durerea pricinuita de nasterea si moartea fetitei, de la o atat de mare oboseala, nu mai stiu foarte bine unde-i bucuria; dar ma simt totusi fericita, asa cred. Odihna, siguranta, sentimentul de a fi ocrotita si la adapost, de a nu simti pulsul vietii decat atenuat, lucruri de care am nevoie acum si de-a pururi, imi dau o satisfactie care poate fi numita fericire“.
Acalmia consolatoare, care ii ofera Sabinei un confort provizoriu, va fi scuturata de dorinte noi, care se insinueaza, de nimic anuntate, in existenta tinerei femei. Casatoria nu-i aduce palpitul de care are nevoie, iar delicatetea conversatiilor cu ingenua Marie este insuficienta pentru femeia care isi da seama ca tanjeste dupa stimuli de alt calibru. Treptat, treptat se apropie de un tanar muzician din anturajul de familie, Jérôme, dar idila se risipeste si Sabine va trebui sa accepte faptul ca l-a investit pe tanar cu niste calitati total straine de el. O noua speranta e legata de alt apropiat al familiei, care, la randul lui, dispare intr-o lume mult mai larga decat salonul Sabinei. Sirul iluziilor e incheiat de intalnirea cu Philipe Forbier, al carui profil intelectual o cucereste cu totul. Chiar si acum, Sabine va continua sa-si alimenteze, cu un masochism obsesiv, micile drame solitare, doar pentru a ajunge la o intensitate a trairii in acord cu cea a fantasmelor despre implinirea prin celalalt. Cu Philipe Forbier, aceste drame ating un punct critic si abia de aici transformarile din viata ei vor fi accelerate cu o forta inconturnabila. Ceea ce lipseste pentru ca apropierea dintre cei doi sa capete sensul indelung asteptat si proiectat de Sabine este tocmai imposibilitatea renuntarii la propriile egoisme, la micile conditionari pe care indragostita le practica tot mai adesea, exhiband un gust pentru teatral si pentru crescendourile emotionale in regim de lamento. Finalul este unul simplu de prevazut, neocolit de un oarece iz sentimental, exacerbat, si el, ca intr-un libret de opereta.
Roman al iluziilor necesare, dar si al deziluziilor redate in tonalitati nietzscheene, O noua speranta e, in acelasi timp, o radiografie a unui univers bine cunoscut scriitoarei: lumea aristocratiei pariziene, cu corvezi, cutume si conventii, o lume cu un orizont al existentei limitat de rigori trasate de secole. In ce masura libertatea si implinirea, intelectuala si sentimentala, ii sunt ingaduite unei femei intre aceste linii despartitoare e, pana la urma, intrebarea care dirijeaza cursul intregii povesti; una care are suficiente date sa atraga cititori nefamiliarizati cu opera Annei de Noailles – o scriitoare subtila, patrunzatoare, cu un gust pentru micile razvratiri cotidiene, care, cu siguranta, merita urmarita in noi traduceri.
O noua speranta, Anna Brancoveanu de Noailles, traducere din limba franceza de Ana Antonescu, colectia „Biblioteca Polirom. Esential“, Editura Polirom, 2016