Mi se pare ca tara mea, singura in care simt ca as putea trai in largul meu, nu e o tara in sensul modern al cuvantului. Mi se pare ca s-ar putea destrama asa, la prima zguduire mai serioasa. Administratie, guvernare, mecanisme legislative, sisteme de sanatate si de educatie, retele de transport, structuri de protectie a cetateanului – totul pare subred, incropit, facut pe genunchi si carpit ca nadragii lui Hagi Tudose: taiem din tur ca sa acoperim rupturile din fata, dar tesatura se tot micsoreaza si putrezeste. Mai tine mult carpitura tarii? Mai rezista?
Stiu: acum lucrurile par in ordine, tara se mai si dezvolta cate un pic, avem crestere economica, salariile bugetarilor se platesc la timp, ba chiar se si maresc, avem un leu puternic – oricum, mai puternic decat rubla ruseasca, ca sa avem si o mica satisfactie, ca rusofobi traditionali ce suntem –, asa ca de ce sa ma ingrijorez? Pai, pentru detaliile care nu se vad daca gandim de azi pe maine. De exemplu, ma intreb cati romani ar ajunge sa traiasca in saracie lucie daca n-ar exista milioanele de muncitori migranti, care trudesc prin strainatate si trimit bani in tara. Acum privim aportul „capsunarilor“ la economia alba si neagra ca pe ceva de la sine inteles, dar mie, ca profan in ale economiei, nu mi se pare ca ar fi chiar asa. Ce s-ar intampla daca, de exemplu, acele cateva milioane de oameni ar inceta sa mai trimita bani in tara? Sau, si mai grav, daca ar fi nevoiti, din cine stie ce motive, sa se intoarca toti ori aproape toti in Romania? Ar avea locuri de munca sau ar deveni someri si supravietuitori la limita? Cei cateva milioane de muncitori din strainatate intretin, practic, alte cateva milioane de romani din tara, usurand astfel povara statului roman. Dar daca, ipotetic vorbind, s-ar intoarce, ar fi Romania capabila sa le dea de lucru, sa le asigure un trai decent – si, in acelasi timp, sa se lipseasca tocmai de cele cateva miliarde de euro pe care acestia le trimiteau in tara, usurand povara statului? Ma indoiesc. Statul roman s-a administrat intotdeauna prost si n-a fost niciodata in stare sa aiba grija de cetatenii lui.
Dintr-o alta perspectiva, Romania e o tara cu retele de transport jalnice, demne de lumea a treia. Caile ferate – care, apropo, sunt un obiectiv strategic in orice stat – au ajuns aproape de colaps. Soselele par doar proaste, dar daca sta cineva sa compare banii varati in ele cu rezultatele obtinute din acei bani, o sa vada cam de ce e in stare administratia romaneasca. De mai nimic.
Mai grav e ca Romania nu produce aproape nimic care s-o impuna pe pietele economice, fie si marginal. Imi aduc aminte intrebarea unui american pe care l-am intalnit odata atunci cand a aflat ca sunt din Romania: „Si voi ce faceti?“. La inceput n-am priceput intrebarea. Omul voia pur si simplu sa afle ce produs sau activitate ne-ar individualiza in lume. Imi venea sa zic „De toate“, dar asta inseamna de fapt nimic. Si chiar asa e. Agricultura e facuta pe scara larga de cetateni straini care au cumparat terenuri intinse in Romania. Majoritatea fabricilor si unitatilor de productie industriala sunt subsidiare ale unor companii mari care au venit la noi pentru mana de munca ieftina. Probabil ca asta e ceea ce facem noi: producem muncitori necalificati sau semicalificati, ceea ce nu inseamna mare lucru – de asa ceva e plina planeta. A, si mai producem cand si cand varfuri intelectuale care emigreaza.
De asta mi-e frica. O tara care nu se sustine singura, ci are nevoie mereu de carje si carpeli, nu-i cel mai bun loc in care sa traiesti. Am obosit de provizoratul romanesc. Stiu, merge si-asa. A tot mers. Dar daca la un moment dat n-o sa mai mearga?