Si adaug: e la fel ca si femeia. Simplu si atractiv la suprafata, complex si tensionat in profunzime. Nu degeaba istoria consemneaza, de-un veac incoace, mai multe victime ale jazzului decat ale oricarui gen muzical modern. Au fost cantareti – si nu ma refer la vocalisti – care evadau din timp, luand cu ei un auditoriu captiv, impins in transa fara substante halucinogene. Traiesc inca printre noi instrumentisti care, folosind un instrument complex, e drept, precum pianul, genereaza stari de spirit epurate de reziduurile existentei, incat iti vine sa zbori fara aripi si fara parapanta (Tavitian e primul care iese din magma creierului meu imbibat cu sunete).
De-aia ma consolez cu jazz-rockul…
Ce se intampla cand o femeie se naste sa cante jazz? Hiromi Uehara poate fi subiect de studiu si demonstratie a ceea ce este capabila femeia respectiva. Rog sa nu-mi fie atribuit vreun sentiment de superioritate machista. Orice opera de arta e buna sau proasta, indiferent de cine o compune – barbat sau femeie, alb sau negru, crestin sau musulman. Orice piesa muzicala gadila urechea sau rascoleste sufletul. Ca unii muzicieni lasa cateodata stacheta mai jos, e de inteles: nimeni nu poate trai permanent pe piscurile muntilor. Ascensiunea e un spectacol plictisitor de urmarit, daca nu esti in stare sa urci tu insuti.
Am descoperit-o pe Hiromi datorita pasiunii nesanatoase pentru SACD-uri, care m-a lefterit de niscai bani. Primele sale trei albume, editate, ca si urmatoarele sapte oficiale, la Telarc, au rasucit in jurul meu o spirala de pacla sonora. Folosesc sinonimul cuvantului ceata fara semnificatia lui tangenta la valoarea interpretarii, ci provocat de tehnica inregistrarii in surround, adevarata incantare pentru mintea dornica de experiente imersive. Auditia pe un sistem decent e dificila, fiindca solicita psihicul si-l ravaseste fara mila. Hiromi are talentul, imens, de-a fi naturala in cele mai diferite mood-uri, exprimate prin muzica, fara abtibildurile vreunui decor socant alcatuit ca sa creeze iluzia de spectacol total. Pe scena pare modesta, doar coafura salbatica ii confera vag un aer din povestile extrem orientale. Fragilitatea deruteaza. Ai impresia ca fiinta delicata din stanga podiumului, aproape ascunsa de pianul Yamaha, poate canta cel mult arpegii serafice, de gheisa debutanta. Si chiar asa canta, cateva masuri de incalzire, apoi cateva refrene, laolalta cu basistul si tobarul. Pentru ca, intrata in miezul melodiei si al simtamintelor care au condus-o la compozitie, degetele suave sa devina ghearele unui dragon cuprins de flacari, ale carui membre parca smulg clapele deodata cu melodia din ele. Improvizatia nu castiga in dauna rigorii, temele abunda si curg una dupa alta, contopindu-se intr-o armonie perpetua, perfecta si perfectibila totodata. Simti si traiesti la unison cu pianista, al carei tuseu are expresivitatea furtunilor tropicale si voluptatea acelorasi fenomene. Cu precizarea, esentiala, ca senzualitatea lui Hiromi n-are multe legaturi cu erotica, nici cu feminitatea, ci se naste, explodeaza si se stinge la nivelul cortexului cerebral, devastandu-l. Priviti-i pe cei doi companioni, basistul Anthony Jackson si bateristul Simon Phillips, la finalul unui concert in Tokyo, cand Hiromi, arsa de flacara invizibila, multumeste auditoriului: sunt epuizati de parca i-a fugarit o ceata de samurai din Yakushima pana in Wakkanai, exilul pe insula vecina, Sahalin, parandu-li-se un fleac! Glumind serios, oricare component lovit de privirea enigmatica, dura si comprehensiva simultan pe care Hiromi o tintuieste asupra lui in timpul vreunei piese ar abandona instrumentele si-ar fugi!
Noul album Hiromi – Spark (2016) – are 9 piese, 72 de minute si este un tsunami sonor. Atentie: incendiaza!