Pelicula Sosirea unui tren in gara La Ciotat (1895), a fratilor Lumière, punea pe fuga spectatorii primei proiectii, care credeau ca vor fi striviti de locomotiva ce parea sa iasa de pe panza si de pe sine. Faptul a fost observat si exploatat comercial de specialistii in psihologia maselor, gata sa ofere publicului senzatii tari. Contra cost, fireste. Un veac mai tarziu, evidentele contabile pot consemna incasari fabuloase la rubrica dedicata acestei diviziuni, iar estetica isi asuma deja cucerirea noului teritoriu, prin destule titluri carora li se atribuie statut de capodopera (sau capo d’opera, cum suna originar in italiana). Exploatarea sentimentului omenesc al groazei – fiindca despre asta este vorba – nu-i descoperirea de ultim secol a masinariei de iluzii hollywoodiene. Vine din Antichitate, cu escala celebra in Evul Mediu: Dante – Infernul. Nu mai dau exemple, cine vrea, gaseste destule.
Un loc aparte in domeniul sperios il au italienii – scriitori, autori de scenarii sau librete, muzicieni, regizori, actori, decoratori, rockeri. De obicei, cand vine vorba despre muzica italiana contemporana, ascultatorul e tras de ureche spre genul usor, slagaros si sentimental, pupilul cantonetei, marca recunoscuta la fel ca spaghetele sau pizza. Insa mai toate trupele rock italiene s-au orientat – as spune in mod natural, data fiind traditia – catre genul progresiv, cu influente dinspre clasica simfonie. Nici opera, la fel de clasica si intens apreciata de peninsulari, n-a fost scutita de bastarzii concubinajului cu modernitatea, manifestata ca import anglo-saxon (a se vedea realizarile trupei Antonius Rex, de exemplu). E mult de jubilat eseistic despre subiect. Am punctat numai cateva idei intrezarite la vizionarea unui recent blu-ray: Goblin – Austinato – Live in Austin, Texas (2016, Backtothefudda). Contine inregistrarea concertului din clubul The Mohawk in pomenitul oras, la 29 aprilie 2014, in cadrul celui de-al treilea turneu american pe care trupa il facea in peste 40 de ani de cariera.
Goblin a strans, si-apoi a risipit, ca orice tesatura destramata, cativa instrumentisti remarcabili: Claudio Simonetti, claviaturi; Fabio Pignatelli, bas; Massimo Morante, chitara; Maurizio Guarini, claviaturi; Agostino Marangolo, tobe. Primele incercari, la inceputul anilor 1970, erau timide pastise dupa Yes, Genesis, Gentle Giant ori alte nume britanice umplatoare de sali. Nota personala, obtinuta fara pretentia de-a soca multimile inca ametite dupa marele party flower-power, a instigat auzul unui artist care se pregatea sa devina celebru: Dario Argento. Omul avea deja o cariera de jurnalist, scenarist (intre altele, al iconicului Once Upon A Time In The West), regizor al catorva filme si filmulete. Lucra la un soi de thriller care promitea doar incasari. Titlul filmului: Profondo rosso (Deep Red). Compozitorul angajat sa scrie coloana sonora, Giorgio Gaslini, nume consacrat de partitura filmului Noaptea, n-a corespuns nazuintelor lui Argento. El a schitat structura generala, iar membrii Goblin au prelu(cr)at notele si le-au inregistrat la un standard calitativ neobisnuit de inalt pentru industria filmelor de serie B. Editat de Cinevox in 1975, discul (cu coperta colorata, evident, in rosu!) e socotit azi drept unul dintre cele mai expresive pentru muzica ultimului sfert al secolului XX. Temele, riffurile sau solourile fac deliciul cunoscatorilor si savoarea petrecerilor ciudate. Nu exagerez, Goblin a dat forma sonora sentimentului de spaima, fara ca spaima in sine sa aiba conotatii diferite de frumusetea pura. (Filmul, desigur, e altceva!)
Concertul din Austin contine si piesele de rezistenta de-acum patru decenii: „Mad Puppet“, „School at Night“ si obsedanta „Profondo Rosso“. „Macaronarii“ isi tin publicul (numeric putin) captiv in siajul sunetelor, cu multa abilitate de muzicieni naraviti la rele…