Vocea e impinsa in registrul de jos, sonoritatile cavernoase fiind mai degraba specifice genului death-metal, destul de prizat in epoca. Nu lipsit de importanta mi s-a parut detaliul ca discul era editat de Mute Records, adica – stiti, desigur – casa Depeche Mode. Folosirea sintetizatoarelor duce Laibach in directie opusa Depeche-ilor. Agresivitatea nefredonabila nu-i cea mai buna cale sa ajungi in mainstream, daca esti un muzician care vrea sa devina brand, bogat, idol, nume comun. Altfel zis: star!
Probabil ca Laibach nici nu voiau sa ajunga asa ceva, cu piesele lor ca scrisnetul de fiare, scos de-o macara uzata. Cine, afara de fanii devotati, sa inteleaga versuri intr-o limba rugoasa, la fel de placuta urechilor ca discursul pinioanelor ruginite? Muzica acestei trupe a ramas undeva, in coada unui playlist infinit, pe care stiu ca n-o sa-l parcurg vreodata. Nici asemanarea cu (azi mai cunoscutii) Rammstein nu mi-a facut acceptabil sunetul de concasoare si-alte masinarii pneumatice. Iar prelu(cr)area unor piese cunoscute – Final Countdown, In The Army Now, Life Is Life – parea o intrare in atentie la fel de inspirata ca Oda bucuriei la flasneta!
Asa ca, pina recent, am trecut numele in categoria curiozitatilor. Cind am simtit nevoia sa-mi raschetez neuronii, am folosit Nine Inch Nails. Dar s-a nimerit sa ajunga pe display video-clipurile Laibach si mi-a picat fisa: kling-klang! Stiu, nu se cade acum sa fac pe desteptul, dar parca pot sa m-abtin? Mesajul vizual adaugat materialului sonor nu indeamna la entuziasm ieftin. Perioada extinsa in care au fost realizate videourile face destul de riscanta categorisirea sau interpretarea. Animatiile 3D, avangardiste, cool & trendy la mijlocul anilor ’90, par acum desuete si excesive. (Folosind computerele pentru grafica, Kraftwerk izbuteau acum vreo 3 ani un tur de forta cu valoare artistica indiscutabila!)
Doua chestii fac din prestatiile video Laibach ceva de neuitat. Prima tine de multiplele referinte la totalitarism sui-generis: imagistica, atitudine, costumatie, coregrafie, frizuri, simboluri, gen crucea neagra, armament etc. Sursa de inspiratie, situata in vecinatatea imnurilor militare nazisto-comuniste, permite o interpretare pro domo? Contextul poate motiva oarecum fortarea: epoca & regiunea in care au creat Laibach ar fi… Ei, nu, nici asa! Pentru ca vine a doua chestie: post-modernismul, cu valentele sale ludice. Aici ar fi de discutat mult si nu stiu daca am dreptate. Totusi, vazindu-l pe vocalist cum isi etaleaza pieptul scofilcit sub diagonala de ofiter, cum isi incordeaza muschii de broscoi, intr-o parodie de atitudine nazi-punk, trimiterea la „dictatorul” (lui) Charlot e inevitabila! Restul vi-l puteti imagina…
Dupa video-vedenie, covers-urile pieselor celebre mi s-au parut si ele post-moderne, chiar fara umorul propriu acestei modalitati stilistice. Pe buna dreptate: intr-o Yugoslavie macinata de militarism nationalist, umor putea sa aiba doar Kusturica, probabil fiindca traia la Paris!