Cateva cuvinte sunt, totusi, necesare. Trupe ca Limp Bizkit, Slipknot, Deftones, Korn, Linkin Park ori Staind au aparut pe scenele americane (invadand apoi planeta) cam la jumatatea anilor 1990. Combinatia de chitare, sintetizatoare si samplere, sustinute puternic de tobe si bas, traducea sonor mixtura de heavy-metal, punk, rap, hip-hop si grunge, cu „explicit lyrics“, nu metafore sau poeme absconse. Ritmul alert, versurile brutale (mai mult zbierate decat cantate), ruperile timbrale nu excludeau deloc melodia, elementul care captiveaza auditoriul pana la dependenta. Sa faci din injuraturi refren cantabil e ceva destul de banal; sa exprimi astfel o idee, nu doar o revolta, iata originalitatea noilor metalisti! Dupa doua decenii de „rage against the machine“, cum se numeste una dintre formatii, se poate constata ca „masina“ a preluat furia, scotand profituri frumoase din ea. Cand vinzi 40 de milioane de discuri nu se cheama ca lupti contra sistemului, ci mai degraba ca faci bani…
Otep e un cuvant, probabil inventat, pe care o mama americana cu origini irlandeze si fascinatii vechi egiptene l-ar fi dat fiicei nascute pe 7 noiembrie 1979. Vocabula este si anagrama substantivului „poet“, calitate asumata de nu-metalista Otep Shamaya si probata in textele cantecelor sale, ca si intr-un serial HBO, Def Poetry. Fizic, Otep arata de parca Wendy O’Williams si Catherine Deneuve s-au contopit intr-un corp, viguros si tatuat ca al rockeritei, expresiv si atragator precum al actritei. Barbatii insa pot sa-si puna pofta-n cui: Otep este lesbiana declarata, afisandu-si pe blogul personal optiunea, sub sloganul „equal rights, equal lefts“. Fireste, ca orice bun cetatean al SUA, nu ezita sa-si afirme „ideologia“ in doua cuvinte: „fuck everything“. Toate astea sunt ingredientele retetei de succes mediatic, biblia multiculturalismului, regasite si in aria showbiz, guvernata de-o unica regula, anume: „nu exista nici o regula“.
Crescuta intr-un mediu familial agresiv si intr-un oras, Los Angeles, devastat periodic de violente interrasiale, Otep se izoleaza convenabil, dedicandu-se artelor – poezie, pictura, muzica, actorie. Scrisul si cantatul devin ocupatiile sale obisnuite, „arta fiind calea de evadare din capcana realitatii inconjuratoare, ce naste monstri“. Nu mira – ba dimpotriva, este reconfortanta – deviza: „Art is the best way to say fuck you to reality“. Undeva, Otep scrie ca vrea sa-si creeze propriul Univers, cu o religie fara zei, fara legi care aduc durere, uitare si rusine. Dorinta se naste logic din sentimentul (exprimat in „Shattered Pieces“, pe albumul House of Secrets, 2004): „If God is my Father, I am an Orphan“. Asta nu mi se pare un afront comis ca sa socheze comoditatile ipocritului credincios universal, ci este un strigat disperat al fiintei umane contemporane, cea parasita de Divinitate. O asemenea vietate, impinsa de alienare, ar vrea sa lase un fel de „bilet al sinucigasului“, dar constata ca „unul dintre noi e analfabet, celalalt e orb“. Trimiterile critice transcend societatea nord-americana, mercantila si idealista din proiect, pentru ca „american way of life“ s-a raspandit pe tot globul, epuizandu-i resursele.
Din 2001 incoace, Otep a lansat sapte albume oficiale, bine primite de nenumaratii fani. Fluctuatia componentilor trupei, obisnuita in lumea muzicienilor, schimbarea casei de discuri n-au modificat directia stilistica, nici tematica pieselor, una mai dinamica decat alta. Ludica si ironica in ce-o priveste, Otep nu evita subiectele fierbinti, ci le abordeaza direct, lovind tinta cu precizie. Asa procedeaza si pe albumul Generation Doom (2016, Napalm Records). De la drepturile LGBT la ISIS, nimic nu scapa opiniei acide, onorante pentru rockul de atitudine. Si daca virulenta, sa zic asa, face parte din reteta, prospetimea atesta o rockerita admirabila, serioasa, autentica.