Cel mai insignifiant portofoliu din arhitectura oricarui guvern postdecembrist a ajuns sa livreze subiecte de „Breaking news“. Si pentru ca tot am „sarbatorit“ luni libertatea presei, se cuvine sa tinem un moment de reculegere pentru o nisa pe cale de disparitie: jurnalismul cultural. Cand a venit criza, stim foarte bine, jurnalistii insarcinati cu temele culturale si cele externe au fost primele victime ale restructurarilor. „N-a mai fost cerere“, cum se spune. Intai au disparut paginile dedicate artelor din ziare, apoi au disparut si ziarele, cu totul. Despre TVR Cultural nu mai are rost sa vorbim. Caci, in rest, de la tabloidul vandut drept televiziune de stiri chiar nu aveam nici o pretentie. Asa ca tine de domeniul evidentei de ce nu pricepe nimeni mare lucru. Pentru ca nu mai are nici cine sa relateze si nici cine sa explice asemenea „exotisme“ unui public larg.
Cand a preluat Mona Musca mandatul de ministru al Culturii de la Razvan Theodorescu, a tinut sa precizeze ca se va margini la a fi un simplu administrator al domeniului. A fost un ministru cu un grad mare de popularitate, care a vorbit pentru prima data despre bugetul de zero virgula zero ceva pe care sectorul il primeste din PIB. Totodata, parea ca opacitatea va fi inlocuita cu transparenta si ca va fi posibil dialogul intre asa-zisa „cultura de stat“ si sectorul independent. Ulterior, Musca a devenit singurul politician „lustrat“ din istoria noastra politica postdecembrista, venind ulterior si vremuri mai bune privind cota de PIB alocata ministerului. Din pacate, s-a optat in general pentru numirea unor politruci in fruntea Culturii. Care nici prea multa administratie nu au facut si nici vreun rol simbolic nu au indeplinit. Unii dintre ocupantii fotoliului ministerial au recunoscut deschis ca nici macar nu si l-au dorit vreodata, cum a fost cazul lui Puiu Hasotti.
Sectorul cultural este, in realitate, fie si doar din punct de vedere institutional, unul atat de complicat si, pe alocuri, absurd, incat depaseste din toate punctele de vedere chiar si sistemul alegerilor primare din Statele Unite ale Americii. Nu a avut nimeni cu adevarat curajul ori determinarea sa incerce sa schimbe ceva intr-un sistem osificat, a carui singura ratiune de a exista a fost pastrarea intacta a unor lanturi de sinecuri si a nenumarate zone gri. Cineastii romani au obtinut premii internationale prin forte proprii si aproape in ciuda tuturor piedicilor care li s-au pus, cinematografele publice au fost puse pe butuci si accesul publicului in urbanul mic la filme pe marele ecran a fost suprimat. Am putea continua si cu alte exemple, la nesfarsit. Mogulii culturii si-au pastrat influenta nestingheriti, functiile de manager in multe institutii au continuat sa fie ocupate pe criteriul autoritatii profesionale, nu pe cel al performantelor administrative. Avem directori eternizati in scaune in multe dintre teatrele tarii. Iar calea eternizarii a fost mai tot timpul reprezentata de grija fata de conducerea politica si mai putin fata de public.
Din pacate, multe dintre institutiile culturale de talie nationala ascund bombe sociale cu ceas, salariile ramanand foarte mici intr-un sector vesnic subfinantat. Rezultatul pe termen lung l-au reprezentat profesionalizarea si, uneori, lipsa oricarei corelari cu scena artistica internationala. Pe langa moguli, avem si feudalii organismelor de gestiune colectiva a drepturilor de autor sau presedintii uniunilor de creatie. Si unii, si ceilalti s-au descurcat de minune sa navigheze folosindu-si cu maiestrie busola politica. Dar cu totii se tem cel mai tare de un nou set de legi care sa reglementeze, in acord cu secolul pe care-l traversam, domeniul cultural.
Ceea ce nici marele negociator Vasile Dancu si nici presedintele Iohannis par sa nu inteleaga foarte bine este ca nu medierea si tinerea sub capac a conflictelor reprezinta miza de viata si de moarte a sectorului cultural, ci reforma profunda. Mi-e teama ca nu se va putea produce avand ca principala grija sa nu ranesti sentimentele nimanui.