Elisav facu, aici, o pauza, isi drese glasul care-i ragusise, tusi, pe urma, cu subinteles si-si continua, cam sastisit, lectura:
Ea, la inceput, nici nu fuma. O corupsese el, care, ca toti barbatii, isi aprindea, post festum, o tzigara. In luna lor de miere, o enerva cumplit. Mai ales ca, neavind chibrituri pe noptiera, o trimitea sa i le-aduca, ea, din bucataria inghetata. (Era decembrie sau ianuarie, cind devenisera — urit cuvint! — amanti.) Dupa trei-patru experiente dintr-astea, ea, prevazatoare, se ingrijea ca, pe noptiera, sa nu lipseasca o cutie de chibrituri sau o bricheta cu neofalina.
(Aceste ezitari, aceste „sau”-uri, decurg, in cronica, din faptul ca, in piesa, protagonistii, vag amnezici, au unele lacune de memorie, — si, pe deasupra, nu mai contenesc a-si contesta, mutual, intiietatea la suvenire, alias remembrance.)
La inceput, ea nu stia nici baremi sa-i aprinda, cum se cade, tzigareta, fie virindu-i flacara in ochi, fie tinind-o prea departe de capatul inca alb si inflamabil. Tzigarile, pe-atunci, nu aveau filtru („iti mai aduci aminte, tu?”) si, scuturindu-se cu usurinta, erau un permanent pericol pentru plapuma si puisoarele de perna. Ea detesta ninsoarea neagra a scrumului grosier si dens. Se apucase de fumat din mimetism sau din devotament. Era, de fapt, o victima a lui, care-i vira, din cind in cind, in gura, tzigara tare, fara s-o intrebe. Ea, tuguindu-si buzele ca el, tragea, a contre coeur, un fum sau doua, inecindu-se numaidecit. A reusit, cu timpul, sa nu se mai inece si, mai apoi, sa-si cumpere tzigari. Fuma si la serviciu, cu colegii; nu cu atita voluptate, insa, ca in iatacul conjugal.
Piesa debuteaza din momentul in care ei incearca a-si aminti, cu greu, ce zi era (duminica sau vineri) cind se lasasera, in fine, de fumat.
De fapt, era o miercuri, in amurg, — ceea ce spectatorul o sa afle din data ziarului pastrat de el (sau ea) ca memento ca, in ziua aia, isi rasucisera o ultima tzigara dintr-o „Scanteia” oarecare, cu gindul ca, ingretosindu-i, sa renunte. Rupsesera patru sau cinci tzigari, ca sa obtina cantitatea de tutun necesara unei tzigarete neconventionale, ca aceea. El si-aducea aminte, foarte clar, ca ea o umezise din belsug, o cam imbalase, va sa zica, — ceea ce-l facuse sa exclame, in deriziune, nu duios ca altadata: „Te iubesc fiindca nu uzi tzigara!”.
Vasile Elisav ridica ochii de pe hirtia invechita, adaugind ca, din initiativa redactiei foii respective, articolul avea o coda, constind in mini-interviul pe care nu amicul sau, poetul, i-l luase dramaturgului dupa spectacol, ci o blondina-n floarea tineretii:
— Maestre, la finele premierei, o intrebare cit se poate de fireasca: de ce scrieti tzigar(et)a cu tz?!
— In eventualitatea ca se joaca, la anul, in strainatate.
— Unde?
— Am un contract cu teatrul din Vierzon.
— Alte proiecte?
— Alta piesa. Cu titlul, inca provizoriu, Daca bem din acelasi pahar, cum mai ciocnim?!
(Continuarea in numarul urmator)