Nu am avut noroc: accentul scotienilor este identic cu cel al irlandezilor. Te intelegi cu ei numai cand si daca vor ei sa fie intelesi. Evident, conteaza si gradul de educatie pe care-l are fiecare scotian. Cei care lucreaza in domeniul turismului incearca totusi sa vorbeasca mai rar, dupa cum a fost cazul receptionerului de la hotelul din Glasgow, care semana leit cu un irlandez (ochi verzi, parul roscat). Nici in hotelul din Edinburgh nu am avut astfel de probleme lingvistice, pentru ca la receptie misunau fete de oriunde altundeva, dar nu din Scotia. Am reperat cel putin o italianca si o poloneza, unite de incapacitatea de a intelege ce inseamna a large expresso, caci in ambele dimineti, in loc de large, imi turnau unul pipernicit. Am fost flatat cand un pensionar scotian cu palarie, conducand un Porsche sport de 100.000 de lire, a oprit sa ma intrebe despre o anumita directie. Am zambit si i-am spus ca nu sunt de pe aici, dar ii multumesc pentru incredere. E drept, eram singurii oameni din zona, cautam plaja de pe malul lui Firth of Forth, reusind sa ajungem doar pana in port. In aceeasi zona, la douazeci de minute distanta, coborand cu un ascensor, un rocker scotian, motociclist infricosator, incepuse sa critice starea de functionare a liftului, care nu ar fi fost reparat de nu mai stiu cand. Mi-am zis in sinea mea: Ei, uite, numai aceasta experienta nu o mai aveam, sa raman blocat intr-un lift dintr-un mall scotian. Care mai si semana izbitor cu cel din Ploiesti Nord. Unificarea prin mall-uri si cantine junk-food este totala.
Cea mai putin amuzanta intamplare de care am avut parte a avut loc in momentul in care am incercat sa ne intoarcem din Edinburgh spre Glasgow. Cursele de autocar sunt frecvente, chiar si duminica, din douazeci in douazeci de minute (iar in timpul saptamanii, la fiecare sfert de ora). Distanta nu este mare, cam 40 de kilometri, si ar putea fi parcursa rapid, dar scotienii incepusera lucrari de modernizare a autostrazii, circulatia fiind deviata in mai multe puncte. In plus, soferii autocarelor nu depaseau 70 de km/h. Am asteptat zece minute in statie si am urcat in primul autocar ce s-a ivit in zare. I-am intins soferului o bancnota de 50 de lire pentru a achita cele doua bilete (15 lire), dar acesta m-a refuzat politicos, spunandu-mi ceva ininteligibil (cel putin pentru mine). Am fost stupefiat: el avea locuri, noi aveam bani, totul era simplu si clar. Misterul a fost dezlegat tot de catre sofer, cu destula bunavointa: nu putea accepta hartii de 50 de lire. Mi-a propus sa merg sa schimb banii si sa iau urmatoarea cursa. Am coborat stupefiati. Oricum, era masina lui, noi eram doar niste bieti turisti intr-o tara straina. Daca un turist strain ar incerca sa plateasca unui sofer de maxi-taxi roman contravaloarea traseului Ploiesti-Campina (6 lei) folosind o hartie de 500 de lei sau de 100 de lei (mai ales dimineata) ar risca in mod real sa fie injurat si dat jos din masina, fara prea multa politete. Bun, am schimbat banii. Cand sunt putini nu e bine, cand sunt multi pot fi falsi. De altfel, de fiecare data cand plateam cu o astfel de bancnota (din nefericire, scriitorii romani nu au prea multe) casierii o verificau cu o substanta speciala, fenomenul falsificarii fiind probabil raspandit in Regatul Unit. Fraierii nu s-au gandit la celebrele noastre bancnote din plastic. A doua incercare, al doilea autocar. Soferul a oprit si ne-a spus ca ar mai avea patru locuri libere. In statie mai erau doi calatori care ne-au luat-o inainte hoteste si care s-au cocotat primii. Am platit biletele cu o hartie de 20 de lire, care nu reprezinta un pericol major pentru finantele Reginei. Insa cele patru locuri libere s-au dovedit a fi doar trei. Soferul ma indemna sa merg in spate unde ar fi existat locul liber salvator. Sub privirile a patruzeci de scotieni asezati confortabil si curiosi, care observasera turistul strain la ananghie, am mai mers cativa metri catre partea inferioara. Locul fagaduit se incapatana sa nu apara. Grabitul sofer scotian, mi-a spus apoi o doamna care a facut eforturi sa vorbeasca o engleza ireprosabila, considerase a fi liber un loc care era ocupat de cineva plecat la baie in momentul in care autobuzul se oprise. (Autocarul avea baie proprie, ceea ce mi-a adus aminte de baile folosite de soferii romani prin 2001-2002 pentru a face trafic intre Bucuresti si Geneva.) Asta e, mi-am zis, sunt obisnuit, stau in picioare pana la Glasgow. Dar soferul a oprit la urmatoarea statie si mi-a explicat ca nu poate lua pasageri care sa stea in picioare, asa ca vom fi nevoiti sa asteptam urmatoarea cursa. Cineva din publicul scotian bombanea, repetand What a shame!. L-am injurat pe sofer si, dupa ce m-am asigurat ca nu mai platim inca o data, ne-am dat jos. Mazgalise ceva pe bon, iar cel de-al treilea autobuz ne-a acceptat in final fara probleme. Mai mult, soferul a inteles si explicatiile mele. Cum sunt un adept al filosofiei de calatorie exprimata de Paul Theroux, nu am tinut supararea prea mult. Greseala este omeneasca, chiar si in tara scotilor… „Luxul este dusmanul puterii de observatie, un rasfat costisitor care induce o asemenea senzatie de bine, ca nu mai observi nimic. Luxul te rasfata, te infantilizeaza si te impiedica sa cunosti lumea. Acesta este scopul sau, motivul pentru care croazierele si hotelurile de lux sunt pline de tampiti care, atunci cand isi exprima vreo parere, parca sunt picati de pe alta planeta“ (citat din Trenul fantoma catre Rasarit, Editura Polirom, 2015).
Abia iesit pe strazile din Glasgow, un scotian bine afumat, chiar daca nu era mai mult de ora 3 dupa-amiaza, incepuse sa urle la noi de la o fereastra, agitand o sticla. Am ramas mirat, pentru ca meciul dintre Celtic si Rangers din Cupa Scotiei la fotbal era abia a doua zi. Dar este posibil sa fi inceput sa-si faca curaj pentru confruntarea programata la ora 12.00, in miezul zilei, pentru ca suporterii celor doua mari rivale sa nu aiba timp, cel putin teoretic, sa se matoleasca serios si sa se bata. Meciul s-a terminat la egalitate (2-2) Rangers, in mod surprinzator, avand in vedere ca de aproape patru ani evolueaza prin ligi scotiene inferioare, trecand de marea rivala catolica la loviturile de departajare. Din fericire, petrecaretul sociabil nu a aruncat sticla spre noi, s-a dus probabil sa-si mai ia una din frigider. Atmosfera din Glasgow (sau din orice oras britanic mai rasarit) intr-o seara de sambata este festiva, nu intelegi ce si pe cine sarbatoresc acesti oameni care misuna cu inversunare spre centru pentru a ocupa orice locsor din toate restaurantele, puburile sau speluncile posibile. O uriasa pofta de a trai si de a consuma ravaseste orasul: sotii isi invita sotiile, prietenii prietenele, colegii colegele, bunicii bunicile si amantii amantele. Probabil ca singurii care nu au cum „sa iasa“ sunt chiar cei care muncesc sa-i serveasca pe cei care ies in oras, intr-o buna masura, sunt sigur, straini dornici sa impuste o lira. Aceiasi straini care le fura locurile de munca – pe care nu le vrea nimeni, caci, la naiba, o viata are omul si trebuie sa si-o traiasca – si ajutoarele sociale. De altfel, la restaurantul McDonald’s din centrul Edinburgh-ului am dat peste o studenta straina, probabil din Est, care nu a reusit sa inteleaga importantul cuvant beer decat din a treia incercare. Si va rog sa ma credeti, stiu foarte bine sa-l pronunt. Iar cand l-a inteles, a ras de mine. Cum adica bere la McDonald’s, de parca i-as fi cerut un litru de motorina. Cum sa bei o bere in timp ce halesti un Big Mac sau un McChicken! Nu, o astfel de imagine este de neconceput pe taramul hranei sanatoase si bio-ecologice. Asa ca m-am razbunat pe ea, descriindu-mi setea neostoita, aici. Iar ca o concluzie personala (potential sfat de calatorie – dar cine are nevoie de sfaturi?): Edinburgh-ul merita toti banii, Glasgow-ul mai putin. Scotia profunda se ascunde printre ceturile din nord.