Filmul e totusi foarte personal. La fel ca adolescenta Freja, si Vinterberg a fost in copilarie martorul divortului parintilor care, dupa ce s-au despartit, au locuit in aceeasi casa. De asemenea, la fel ca Erik (Ulrich Thomsen), si Vinterberg s-a recasatorit dupa 20 de ani de casnicie cu o femeie mai tanara – in film, noua femeie e interpretata, poate nu intamplator, de actuala sotie a lui Vinterberg (Helene Reingard Neumann) si, last but not least, cineastul pare tot mai preocupat de faptul ca imbatraneste si ca procesul e ireversibil. (De aici aerul de etern adolescent pe care il cultiva probabil si prin botox, te gandesti daca il vezi de aproape.)
Comunitatea e un film bergmanian, dar nu pentru ca a fost filmat intr-o vila din Suedia. Desi incepe ca istoria unei trupe rock, trasand inceputul experimentului prin care Erik si Anna (Trine Dyrholm), un arhitect si o prezentatoare de stiri din Copenhaga anilor ’70, decid sa pastreze vila proaspat mostenita, dar greu de intretinut, invitand mai multi prieteni sa locuiasca cu ei, filmul se opreste pana la urma la personajul Anna. Ei ii apartine ideea comunitatii, dupa ce admite ca se plictiseste in compania sotului. Dar destinul se razbuna cand acesta se indragosteste de o studenta de-a lui si decide ca vrea sa fie cu ea.
Cand a lansat Vanatoarea/ The Hunt, in 2012 la Cannes, Vinterberg vorbea despre o „lipsa de libido pe strazile Danemarcei“, lucru care se vede din felul mult prea civilizat in care educatorul interpretat de Mads Mikkelsen se apara de acuzatia ca a agresat sexual o fetita. Si Anna reactioneaza mult prea bine cand sotul o instiinteaza, exact dupa sex, ca a inselat-o. Daca la noi (tara plina de libido, cum altfel) sotul nu scapa fara o veioza-n cap si o ploaie de injuraturi (vezi, pentru comparatie, scena similara din Marti, dupa Craciun, de Radu Muntean), femeia daneza isi saruta sotul, ii spune automat ca-l iubeste si pune capu-n perna. Ce urmeaza e, ca in cazul eroului din Vanatoarea, o coborare treptata in infern, urmata de un salt spre o zona in care psihologic eroii se comporta macar normal. Interesant e ca presa internationala n-a sesizat politetea bolnavicioasa a eroilor, laudand totusi ambele filme. Aceasta politete, derutanta pentru noi, nu vine dintr-o lipsa a scenariului ori din stangacia regiei, ci e aluzia lui Vinterberg la ceea ce el numeste „un strat de politete crestineasca si mediocra in Scandinavia“, care ii face pe barbati sa fie „semicastrati“. Cu Anna situatia e mai complexa, pentru ca vine la pachet cu problematica varstei. Noua iubita, care seamana foarte bine cu ea doar ca e mult mai tanara, ajunge pana la urma sa se instaleze in aceeasi comunitate, singura diferenta dintre ea si Anna fiind faptul ca ea era acces la Erik.
Inegal, filmul e interesant pentru felul in care se apropie de psihologia feminina, dar pacatuieste prin artificialitatea scenelor de grup care sunt o palida rememorare a celor din Festen, filmul care l-a lansat pe Vinterberg si care e unul dintre cele mai apreciate filme Dogma. E ceva neautentic in felul in care personajele vorbesc unele peste altele incercand sa imite viata reala. Actorii sunt buni, regia sufera. Mai sunt si accentele de melodrama – copilul bolnav de inima, de pilda, care anunta ca o sa moara la 9 ani, facandu-ne astfel sa fim tot timpul in garda. Evident, moare la fix, chiar daca nu la 9 ani! E greu sa empatizezi cu personajele in scenele de grup, fata de scenele in care eroii relationeaza 1:1 si unde sunt mult mai firesti.
Despre aceasta inocenta a comunitatilor nordice din anii ’70 a vorbit si Lars Ranthe, unul dintre interpretii din Comunitatea, care a fost invitat de Festivalul Filmului European, participand la proiectia din deschiderea festivalului. De fapt, Vanatoarea (care a fost si el proiectat in festival) e continuarea fireasca a Comunitatii. Doar ca intre timp o epoca s-a terminat, iar dragostea, libertatea si afectiunea se conjuga azi altfel.
Comunitatea/ Kollektivet, de Thomas Vinterberg. Cu: Trine Dyrholm, Ulrich Thomsen, Lars Ranthe