Evident, subiectul nu este unul nou, el fiind analizat intens din 1990, dupa cum o dovedeste si bibliografia volumului, din care amintim doar volumul Taranimea si puterea. Procesul de colectivizare a agriculturii in Romania (1949-1962), coordonat de istoricii Dorin Dobrincu si Constantin Iordachi (Polirom, 2005). Important este tiparul sovietic care a fost impus si in Romania dupa 1947, pentru ca procesul de colectivizare reprezenta un mecanism important al matricei sovietice de dezarticulare a vechilor societati „burgheze“. De altfel, autorii isi incep studiul cu o prezentare destul de detaliata a colectivizarii sovietice. Din 1927, taranii sovietici au inceput sa refuze sa mai predea statului sovietic cerealele la niste preturi de nimic, preferand sa le vanda pe piata libera, sa le foloseasca la cresterea animalelor sau la productia de alcool, starnind astfel ingrijorarea si nemultumirea lui Stalin, care a lansat colectivizarea in 1929, incheind practic Noua Politica Economica (NEP). Colectivizarea trebuie pusa si in contextul Primului Plan Cincinal stalinist, care prevedea o industrializare rapida. Insa pentru aceasta, si tinand cont de Marea Criza, era nevoie de devize pentru a achizitiona echipamente industriale din Occidentul capitalist si decadent. Cineva trebuia sa plateasca factura, iar rezolvarea chestiunii taranesti, taranime prea putin revolutionara chiar si in timpul Razboiului Civil, a avut drept rezultat o dubla solutie pentru Stalin: facea rost de cereale pentru export si, in acelasi timp, lichida un alt dusman de clasa, respectiv pe cei mai intreprinzatori si harnici tarani sovietici, cei care au devenit celebri prin apelativul de culaci. Termenul romanesc va fi cel de chiaburi. Rezultatul acestei politici a fost destabilizarea grava a mediului rural sovietic, pentru ca procesul de colectivizare a fost insotit de ample deportari (pana la 2.600.000, in 1933). O alta consecinta a fost prabusirea agriculturii sovietice, care a dus la insuficiente alimentare grave si constante, pe timp de pace sau razboi.
Luati de valul pseudo-independentei de dupa celebra scena a balconului din august 1968, am uitat ca „timp de aproape doua decenii, liderii Partidului Comunist Roman au manifestat o minima rezistenta in procesul de adoptare a principalelor trasaturi ale modelului sovietic“ (p. 68), in timp ce lagarul comunist edificat de sovietici in Europa Centrala si de Est cunostea suficiente crize (Revolutia maghiara din 1956 este cea mai cunoscuta, dar au mai fost revolte ale muncitorilor si in Republica Democrata Germana, in 1953, sau in Polonia, in 1956). „Pentru a descoperi motivul colectivizarii in Romania, nu e nevoie sa cautam mai departe de Moscova. Daca lasam la o parte interesele imperialiste ale Uniunii Sovietice, in tara nu exista practic nici un fel de sustinere pentru o asemenea politica, iar conducatorii partidului au fost pe buna dreptate precauti.“ De altfel, rezistenta pe care au oferit-o taranii reprezinta un indicator exact al popularitatii acestei masuri, care a avut un efect cataclismic (si) in mediul rural din Romania, dupa cum s-a intamplat si in cel sovietic. Ca si in cazul sovieticilor, si in Romania s-a inceput procesul de sufocare a taranilor prin impunerea cotelor obligatorii catre stat. „Cotele au precedat colectivizarea si au jucat un rol esential in desfasurarea ei. Ceea ce le uneste este faptul ca ambele politici au contribuit la consolidarea controlului de partid asupra aprovizionarii cu produse agricole si asupra taranimii ca grup social, exact asa cum se intamplase sub Stalin in Uniunea Sovietica“ (p. 124). Alte aspecte importante pe care volumul le detaliaza: formarea cadrelor, instrumentele propagandei, denunturile si demascarile care au fost „doua dintre instrumentele pedagogice cele mai insidioase“ menite a diviza comunitatile satesti pentru a le domina, munca de lamurire dusa de membri de partid sau ai fortelor de represiune.
In mod surprinzator, autorii nu accentueaza si nici nu trateaza separat rezistenta taranilor romani la procesul de colectivizare, aspect important pentru ca Partidul nu lucra doar cu armele convingerii si ale propagandei, ci mai ales cu cele coercitive. Se poate trece rapid in revista numarul taranilor morti, asa cum apare in Cartea mortilor (Fundatia Academia Civica, 2013). In plus, este evident, colectivizarea a alimentat rezistenta armata in munti cu forte combatante proaspete sau doar cu suport logistic. In multe sate din Romania au avut loc revolte, atat impotriva cotelor aberante, cat si, mai apoi, impotriva cooperativizarii. Sa luam doar cazul obsecurei comune Salciile din judetul Prahova, din 6 august 1962 (Revolta taraneasca din comuna Salciile, judetul Prahova, 6 august 1962, de Eugen Lemnaru, in „Revista Memoria“, nr. 93/4, 2015). Se pare ca totul ar fi pornit de la abuzurile conducerii cooperativei din comuna, care nu ar fi respectat promisiunea de a livra taranilor 5 kg/cereale pentru fiecare zi muncita. In acest context, in ziua de 6 august 1962, a avut loc vizita unui oficial de la sediul raional din Mizil care trebuia „sa controleze“ activitatea cooperativei. De fapt, tovarasul Andrei doar si-a umplut masina cu alimente. Aproximativ 400 de oameni s-au adunat in fata sediului cooperativei, cerand sa se faca dreptate, strigandu-se „Murim de foame, vrem paine!“, insa activistii comunisti au ramas insensibili in interiorul cladirii, provocand furia multimii. O masina plina cu bunatati a fost rasturnata, iar produsele imprastiate. S-a fortat intrarea in cladire, iar tovarasul Andrei a rupt-o la fuga. Un autobuz cu 40 de securisti in civili, trimisi rapid de la Ploiesti, a fost blocat, iar securistii dezarmati si umiliti. Vaduvele de razboi au tipat la ei „Trageti in noi, ca si asa barbatii nostri au murit pe front!“. Multimea era formata din aproximativ 1.000 de oameni. Noi forte militienesti au fost trimise, 300 de sateni arestati, dar numai 17 rasculati au fost dusi la Ploiesti in celebrul arest al Militiei si Securitatii, unde au fost „interogati“ si batuti, primind condamnari relativ blande, numai 2 ani la Periprava.
Concluzia autorilor, destul de polemica, este ca „Saracia pe care a sperat s-o amelioreze in mediul rural este departe de a fi disparut; se poate spune chiar ca procesele de acumulare si de deposedare desfasurate in secolul XXI au accentuat-o“, sfarsind cu speranta ca, intr-un viitor mai bun, „procesul dureros al colectivizarii agriculturii din Romania va putea in sfarsit sa dea roade“(?). Ceea ce nu poate fi trecut cu vederea este faptul ca taranul roman nu a uitat nici un moment unde se afla si care era proprietatea detinuta fie de el, fie de familia lui. Asa se si explica imensul succes pe care l-a avut in mediul rural Ion Iliescu, fost nomenclaturist care a acceptat desfiintarea masiva si generala a sistemului cooperatist comunist si retrocedarea pamantului catre tarani (proces care a avut mari lacune, dar aceasta este o alta discutie). Faptul ca taranul roman a distrus aproape toata infrastructura agriculturii comuniste dovedeste atat naivitatea lui (ea fusese construita tot din banii lui), cat si ura sa fata de cei care-i confiscasera pamantul. In mod paradoxal, ceea ce dorea regimul comunist sa puna la punct prin constrangere si teroare are loc acum, cand suprafetele se coaguleaza treptat in exploatatii mari, viabile economic, sub efectul Politicii Agricole Comune a Uniunii Europene.