Eram tanar, eram student si nespus de sarac pe-atunci. Traiam din nimic, la o periferie de Bucuresti, si nu faceam mare lucru in afara lecturii ziarelor si a cartilor. Traversasem cel putin o iubire cat o catastrofa nucleara si eram departe de a intelege, cu toata intelepciunea, ca tragedia omului de pe pamant este, atat de des, ca iubirea este doar o compatibilitate. Visam, totusi, mult si in zori uitam tot ce am visat.
Pe-atunci am citit doua romane care m-au schimbat, atat cat puteam fi schimbat. Primul a fost Greata domnului Sartre. Aceasta carte m-a facut sa privesc inspre lume. Al doilea a fost Viata cea noua, a domnului Pamuk. Nu imi mai amintesc nimic din aceasta carte, nimic despre personaje sau din desfasurarea actiunii. Imi amintesc insa altceva: ca avea o prima fraza care, cumva, m-a salvat, si imi mai amintesc un sentiment care m-a coplesit: sentimentul limpede ca totul este posibil in literatura.
Nu m-am mai incumetat – si a trecut mai bine de un deceniu – sa mai citesc nici o carte de Orhan Pamuk pana la capat. Poate ca nu am vrut sa spulber acea vraja, caci vraja a fost. Poate ca nu am vrut sa accept ca am iubit Viata cea noua fiindca ma aflam la o rascruce in care imi doream atat de mult sa incep o viata noua, sau macar sa cred ca o viata noua mi-ar putea fi data chiar si mie. Poate ca nu voiam sa dau crezare celor care nu vedeau in Orhan Pamuk un nobelizat pe merit, ci doar o reverenta a culturii occidentale catre un Orient convenabil. Poate ca…
Am inceput chiar si Ma numesc Rosu si am renuntat dupa primele treizeci de pagini. Nu eram pregatit pentru o intoarcere la Pamuk. M-am intors abia acum, cu Muzeul inocentei (Polirom, 2010). Aici am regasit magia. Inteleg foarte bine ca Pamuk poate sa para comercial si facil (si cat de greu este, de fapt, sa scrii simplu). Pot sa suport orice argument in contra Muzeului.
Caci iata despre ce e vorba: o mare poveste de iubire (Kemal si Fursun sunt numele celor care se iubesc) este zdrobita de viata adevarata, care, din pacate, trebuie sa cunoasca o epoca, o societate, un context. Ce idee grozava: sa faci din toate cate i-au apartinut femeii pe care ai iubit-o un muzeu, un muzeu in care dragostea sa dainuiasca, un muzeu care sa fie refugiu pentru toti tinerii lumii care nu au unde sa se sarute.
Iar cele mai frumoase pagini din aceasta carte nici macar nu curg din aceste idei nebunesti – ca o iubire poate sa existe, ca o iubire poate sa dureze pentru totdeauna, ca o iubire adevarata este vesnica, ca fericirea poate sa existe –, ci din timpul salvat al acelui Istanbul de acum patruzeci de ani.
Caci Orhan Pamuk asaza in Muzeul sau nu doar o mare poveste de dragoste, una dintre cele mai frumoase din istoria literaturii (povestile de dragoste sunt principalul motiv pentru care nu ne vom satura niciodata de literatura?, cata nevoie avem de aceste iluzii, de aceste miracole, de aceste credinte?), el salveaza si o lume la o granita (granita intre o traditie care nu mai poate continua si o modernitate care poate atat de usor sa mutileze).
Cand a inceput sa o iubeasca pe Fursun, Kemal avea treizeci de ani si urma sa se logodeasca peste o luna. Fursun avea optsprezece ani. Exista o clipa in clepsidra omului pe pamant cand poate sa se simta deja ingrozitor de batran si cumplit de tanar, totodata. Iar clipa aceea se intampla la treizeci de ani. Credeti-ma, stiu ce spun, am trecut deja de panta aceasta, cealalta, a versantului.
Muzeul inocentei este o carte pentru totdeauna. Iar in loc de incheiere, va las aceasta fraza: „Nimeni nu stie, de fapt, ca traieste cea mai fericita clipa a vietii sale atunci cand o traieste“.
Inaintati, inaintati cu curaj in acest Pamuk pana la final. Acolo veti intelege ca Muzeul inocentei este, in definitiv, o carte despre o viata nespus de fericita.