Intr-o anumita masura, aceasta frustrare profunda insinuata la nivel social se traduce si in ceea ce vedem peste Ocean, in cadrul campaniei prezidentiale americane.
Discursul anti-sistem, cu diferente notabile, proferat de Donald Trump, acum candidat de facto al republicanilor, dar si de Bernie Sanders, „socialistul democrat“ din cealalta tabara politica, a fost prizat atat de o parte a „bazei“ partidelor, in cadrul alegerilor primare, cat si de foarte multi asa-zis independenti. O buna parte din electorat vrea sa-i vada „maturati“ de la Washington pe politicienii care au controlat pana acum politicile publice din Statele Unite. Ei sunt perceputi drept personajele negative din film, cele care au tradat interesele americanului de rand. Oamenii nu mai sunt convinsi de nici una dintre cifrele care demonstreaza ca somajul in tara este in continua scadere si sunt create lunar sute de mii de locuri de munca sau ca economia creste. Creste modest, dar e totusi crestere. Venitul minim e o tema importanta de campanie in acest an, la fel si tratatele comerciale pe care SUA le-a incheiat sau sunt in curs de negociere.
Pentru generatiile care nu s-au confruntat cu teroarea razboiului (inclusiv a celui Rece), se dovedeste dificil de inteles de ce lumea lor de acasa continua sa fie infiltrata de inechitatile sociale sau de discriminare. Intr-un anume sens, faptul ca americanilor li s-a insuflat ideea ca traiesc in cea mai buna lume posibila se intoarce acum ca un bumerang impotriva establishment-ului. Perceptia, pana la urma, conteaza enorm, oricum mai mult decat cifrele prezentate de administratia Obama – inca destul de populara.
Un alt aspect atacat in campania din SUA il reprezinta globalizarea. Donald Trump le explica zi de zi fanilor sai ca mondializarea a devenit o pacoste pentru americanul de rand, ca marile companii si-au mutat productia in tari unde platesc salarii mult mai mici, dar in schimb vand pe piata interna produsele la aceleasi preturi ca atunci cand fabricile erau acasa. Trump apeleaza la mandria cetateanului obisnuit, apasand puternic pedala nationalismului – fie ca este vorba despre fluxurile de imigranti (cu celebrul zid la granita cu Mexicul pe care il tot promoveaza candidatul republican) sau de slabirea industriei prin relocarea unitatilor de productie. De partea cealalta, Bernie Sanders le vinde cetatenilor iluzia ca, odata ajuns presedinte, va face harcea-parcea grupurile „rapace“ de pe Wall Street. Un discurs care, iarasi, prinde de minune pe un fond dominant ca, de fapt, n-a fost nimeni tras la raspundere pentru criza economica de la finele anilor 2000, ba mai mult, tot din banii cetatenilor au fost acoperite gaurile sistemului bancar. O intreaga tesatura de unfinished business a constituit creuzetul ideal pentru succesul unor discursuri anti-sistem. Unde mai pui ca acestea au mai fost si bine articulate de Sanders si chiar Trump, vazut in urma cu un an drept „o gluma de candidat“, fara nici o sansa.
Dincoace de Ocean, avem in iunie un referendum extrem de important – care va decide plecarea sau ramanerea in Uniunea Europeana a Marii Britanii. Daca largim harta si mai mult, observam faptul ca in Austria candidatul extremei drepte, Norbert Hofer, a fost la un pas de a castiga alegerile prezidentiale, iar tari precum Ungaria si, mai nou, Polonia par sa isi doreasca tot mai mult desprinderea de democratia liberala. Angoasa despre care vorbeam la inceputul articolului este tot mai puternica de-a lungul si de-a latul Europei (peste care se suprapun criza refugiatilor, cu efecte importante in Germania, sau atacurile teroriste din Franta si Belgia) si in Statele Unite ale Americii. Iar miscarile politice extremiste ajung sa castige tot mai multa popularitate, evident fiind ca daca politicienii de la Bruxelles sau de la Washington nu se vor trezi, atunci nu va mai trece mult pana cand aceste grupari vor incepe sa castige chiar alegerile din multe state.
Si incheiem tot cu problema perceptiei. De ce, in ciuda unui climat de pace si a unei stari economice relativ stabile, discursurile extremiste prind atat de bine? De ce Europa, ca uniune de state, nu a reusit sa se „vanda“ cetatenilor sai ca o poveste de succes? Cum a ajuns o generatie care traieste intr-o perioada lunga de pace sa se simta tot una de sacrificiu?