Nu persoana in sine, a Poetului sau a Muzicianului, impune – de la imbracaminte pana la frizura – distinctie in tinuta, seriozitate academica in discurs si morga de posesor al Legiunii de Onoare franceze, ci insasi Poezia. Sau Muzica, in cazul de fata.
Inclus oarecum fortat in categoria rockerilor (datorita evidentei atator discuri, proprii si ale altora, ce depoziteaza contributia sa speciala), Brian Eno a depasit limitele genului, fiind socotit ba avangardist prin definitie, ba magician al claviaturilor sintetice, ba experimentalist minimal. N-am pretentia ca detin vreo informatie „pe surse“ in legatura cu personalitatea unui artist, fara indoiala, exceptional. Mi se pare insa evident ca Eno, muzician sau pictor de imagini abstracte, este in primul rand un desenator de vise, ca mai toti artistii cu oarescare izbanzi in cotrobairea interioarelor umane. Si tot evident este ca, arhitect al sunetelor, Brian Eno a ridicat cu fiecare disc un edificiu ce iradiaza o lumina stranie, ca un templu decupat din pietre pretioase. Sa fie vreun paradox ca vorbesc de lumina in context muzical? Cred ca aici se poate depista secretul (daca e vreunul) artei lui Brian Eno.
Nu am de gand (si nu-mi sta in obicei) sa ma ocup cu descalcirea intestinelor celui mai recent disc semnat Eno: The Ship (2016, Warp Records). E alcatuit din doua suite: prima, piesa titulara, ar fi un fel de evocare-avertisment a emblematicului Titanic, vaporul destinat sa marcheze victoria umanitatii asupra naturii, si care a sfarsit ridiculizat de aceasta. In loc sa invete ceva din lectia catastrofei de-acum un secol, omenirea s-a ambitionat sa lupte indarjita contra naturii, cu rezultate asemanatoare. Azi constatam stupefiati ca suntem in pragul dezastrului final, ca lacomia n-are limita, nici remuscari, ca ambitia de-a domina impinge spre neant si pe dominati, si pe dominatori. Si-n timp ce auditia ma legana pe crestele mirificelor valuri sonore, mi-au venit in minte cateva ganduri asezate de Eminescu in vers clasic: „Iar in lumea asta mare, noi, copii ai lumii mici/ Facem pe pamantul nostru musunoaie de furnici/ Microscopice popoare, regi, osteni si invatati/ Ne succedem generatii si ne credem minunati…“. Oare morbul autodistrugerii este inclus in ADN-ul umanitatii precum cipsetul programat sa strice functionarea unei jucarii electronice la o data dinainte fixata, cateva zile dupa ce expira garantia, pentru ca posesorul sa cumpere alta? Cine se joaca „nemuritor si rece“ cu omenirea? Nu simt nevoia sa caut vreun raspuns. E gasit de altii, demult, si exprimat in, bunaoara, Ecclesiast…
Muzica lui Eno, pe acest album, capata modulatii de litanie, arpegiile timbreaza senzatia de autosfasiere, provocata parca de lipsa a ceva esential, o substanta nutritiva, o gura de aer proaspat, o simbioza erotica, o rugaciune isihasta. Punctele de plecare ale compozitiilor, asa cum le explica muzicianul (dar ce rost are sa explici o lucrare muzicala care se manifesta precum soarele nestatornic?), par banale, deloc interesante filosofic. De exemplu, „The Ship“ ar fi fost initial piesa ambientala pentru o instalatie multicanal dintr-un edificiu suedez. Ma starneste mai mult amanuntul despre surround, fiindca sunetul receptat astfel produce in creierul meu reverberatii diferite de cel stereo. Si regret, fireste, ca Eno, spre deosebire de Steven Wilson, nu-si mixeaza partiturile pe 5.1 canale audio. Sa fie o chestiune doar tehnica? Sau una de perceptie?
Nu conteaza. Poate ca important este un vers al lui Lou Reed, compozitorul partii a treia, si ultima, dintr-a doua suita, intitulata „Fikle Sun: I’m Set Free (to find a new Illusion)“…