Suntem in continuare in mijlocul unui scandal important privind sistemul de sanatate, dar se pare ca trecem usor cu vederea problemele reale ale invatamantului. Chiar daca n-ar rezolva mare lucru, mi se pare ca datele relevate de INS ar trebui sa constituie in sine un bun motiv pentru a convoca la Cotroceni Consiliul Suprem de Aparare a Tarii. In vreme ce parem condamnati sa murim cu zile in spitale, printr-o lipsa de politici privind scolarizarea obligatorie suntem condamnati sa ramanem o tara saraca si docila.
Despre domeniul educatiei auzim in preajma examenelor importante, mai precis a Bacalaureatului. „Rata de promovabilitate“ in sus si in jos, sfidand regulile gramaticii, dar si ale interesului public. Pana la urma, a urma o facultate tine de optiune, nu de obligativitate. Or, problemele cele mai mari, o recunosc majoritatea specialistilor, sunt la gimnaziu. Inceputul de an a fost dedicat unei discutii sterile despre noul Plan-Cadru de Invatamant pentru clasele V-VIII. La finalul asa-ziselor dezbateri, totul a ramas aproape cum fusese si inainte: sistemul a invins, numarul orelor alocate fiecarei discipline tine in continuare mai mult de necesitatea acoperirii de norme ale profesorilor decat de vreo proiectie realista asupra absolventului pe care ni-l dorim la finalul celor opt clase. Disciplinele optionale sunt in continuare o Fata Morgana a scolilor romanesti, dar a fost introdusa o ora pe saptamana de „gandire critica“. Va dati seama, Revolutia Industriala a fost nimic pe langa ce val de gandire critica o sa acopere tinerele generatii! Intr-un ocean de „taci si-nghite“, ora aceasta va fi buturuga mica ce va rasturna carul mare!
Au spus-o si ONG-urile care au facut studii aplicate, o arata si viata de zi cu zi, in special in mediul rural: lipsa de educatie se traduce instantaneu in saracie. Din acest motiv tara nu cunoaste „emanciparea“, Taraf TV si Etno au audiente mari, iar Capatos e rege – ca sa simplificam la maximum. In catunele din Romania doar se mimeaza existenta, iar cei nascuti saraci, in lipsa educatiei, vor ramane asa pana la sfarsitul vietii lor. La fel si copiii lor.
Cum politicienii au incetat sa ma mai enerveze de la o vreme, pe primul loc in lista mea cu „10 motive pentru a-mi iesi din pepeni“ se afla sindicalistii din educatie. Care, in mod evident, vor salarii mai mari si un statut mai bun in societate. Asa este, salariile multor cadre didactice sunt ridicol de mici, dar si foarte multi oameni de la catedra sunt platiti degeaba – pentru ca, in mod normal, nu ar avea ce sa caute acolo. Cei mai slabi absolventi ai facultatilor, in lipsa perspectivei de a-si gasi un loc de munca bun la privat, aleg, ca ultima optiune, pentru a nu ramane someri, o cariera (ce cuvant mare!) didactica. Iar influenta lor asupra copiilor – de acolo, de la „amvonul cunoasterii“ – este asemanatoare cu cea a dezinfectantilor de la Hexi Pharma. Nu numai ca nu-si fac treaba, dar luand contact cu un profesor nepregatit, fara harul de a fi dascal, il indepartezi pe elev si mai mult de scoala.
Aceiasi sindicalisti din educatie ne explica toata ziua ca nu poate fi introdus in sistem conceptul de „performanta“, ca activitatea profesorilor n-ar putea fi masurata la fel ca intr-o firma privata si ca oricum exista gradele didactice si metodele „impamantenite“ de a le evalua activitatea. Daca ar fi functionat, ne-am fi dat si noi seama, nu?
Dincolo de orice disputa „Guvern-Sindicate“, uitam prea des ca nu doar in cazul medicilor, dar si al profesorilor, cetatenii sunt patronii. Ei dau din buzunarul lor banii care ajung, sub forma de salarii, utilitati si toate celelalte, la profesori si la scoli. Si da cetateanul pe masura castigurilor lui (nu foarte mari) si in masura in care ramane ceva dupa ce s-a tot furat in Romania ultimilor 26 de ani.