O suceala misterioasa defineste omul lui Matei Visniec. Desi au toate datele unei ratiuni practice, eroii scriitorului roman ascund ceva iresponsabil in firea lor. Prea putine convingeri le traverseaza existenta. Prea multe fragilitati de suprafata. Si o supradoza de contrarietate pozitiva. In felul lui, Matei Visniec este un individ gadamerian. Detine tehnica indepartarii care-l ajuta sa priveasca de aproape, cautand armonii paradoxale cu fascinatia unui entomolog. De aceea transmite senzatia ca intelege mai bine decat multi felul cum dospesc in noi absurdul si ingustimea conformista.
Romanele lui au intotdeauna nuclee ce trimit la spargerea unui cod spiritual. De la un simplu travesti, la mastile cazute, de la violenta dialogului social, la agresiunea media; in genere, la tot ce ofera spectacole dizarmonice ale umanului. Oricum le-ai intoarce, cartile lui spun limpede mesajul unei instante responsabile, exasperata de inscenarile din jur si, mai presus de toate, de triumful neantului. Nu poti fi martorul tacut al evaporarii spirituale din lumea contemporana. Iar daca te implici, ai toate sansele marginalizarii.
Atunci ce ramane de facut? Alarma din scenariile imaginate de Matei Visniec se declanseaza in scenarii distopice. Se pare ca doar teroarea – in formele ei diluate, simbolice ori concrete – mai poate sustine individul pe verticala pierduta a interioritatii. Fireste ca, nu o data, interogatiile autorului revoltat dau senzatia tezismului. E inevitabil. Nu poti rearticula etajul metafizic al omului tehnic – omul „vag“ ii spune scriitorul –, decat repetand idei si introducand astfel un virus troian in ce-a mai ramas valabil din definitia sa umana. Apocaliptic si absurdist, profet al simulacrului contemporan, Matei Visniec stie ca jocul singur mai poate electriza constiinta Celuilalt. Chiar si atunci cand vine vorba de gestul simplu al lecturii.
Noul sau roman, Iubirile de tip pantof. Iubirile de tip umbrela… se adreseaza, intai de toate, unui cititor care trebuie sa se defineasca in functie de ceilalti cititori. Iubirea din titlu e mai degraba un pretext, o momeala pentru cititorul ocazional – un cititor „umbrela“, ce parcurge „pe sarite“ cartea, repede ambetat si nerabdator sa descopere cu minimum de mijloace ceva cat de cat narcotic. Naratiunea de tip umbrela va fi si ea fragmentara si ambigua, nerespectand ceea ce recomanda naratiunea „pantof“: linearitate, constructie, finalitati limpezi. Nu va fi greu sa va imaginati cum ar fi iubirile de acest fel. Nici memoriile. Conceptele cu nume banale prind cititorul in jocul onomastic. De care nu poate scapa curand. Asadar, el va fi pregatit sa asiste la spectacolul pregatit in detaliu. De asta data, scena e un intreg oras, un teritoriu arondat teatrului: Avignon. Aici, Festivalul de Teatru raspunde unui imaginar vechi si mereu actual. Anume, lumea intreaga sa fie o scena. Paradisul posibil.
El insusi personaj, autorul transfera naratiunea unei biografii usor de recunoscut. Pactul cu cititorul cauta acum familiarizarea cu sensurile teatrologiei contemporane. Teoria si practica interfereaza prin numeroase personaje-functii, unele mai enigmatice decat altele, toti onorand insa codul simbolic al mesajului labirintic. Nu intamplator, deodata cu afluxul de personaje complicate, textul colecteaza etaje contrapunctice. Ba mai mult, textul este corupt de interventiile altor autori: unul se vrea cititorul ideal, de aceea schimba si colporteaza fragmente. Adevarat vampir textual, autorul din afara va fi contrazis de un altul, un hacker textual, de extractie romantica. La urma urmelor, nici nu mai conteaza semnatura, pentru ca sistemul si metoda au fost deja compromise. Oricum, naratiunile fragmentare, „incoerenta dirijata“ din care se alcatuieste intregul, pot fi lesne reorganizate, tintind un mesaj unificator, neschimbat.
Dupa cum lumea textului este invadata de complicitati si subminari diverse, asa se deruleaza si viata personajelor. Galeria lor va fi remarcabila prin biografiile-fulger amintite si, pe de alta parte, prin functiile metafizice pe care protagonistii le emit. Atipic functioneaza „Animalul care seamana perfect cu omul“, entitate deopotriva abstracta si concreta, un fel de constiinta universala si spirit materializat. Iesind din ocean o data la o mie de ani pentru a se recunoaste in oglinda sa umana, Animalul dovedeste talent actoricesc si capacitate de problematizare esentializata. Socul revederii – la cea de-a 33-a intalnire, profetica si apocaliptica deopotriva – se datoreaza multiplicarii limbajelor ce duce la o boala a cuvantului, cronicizata. Oamenii teatrului au senzatia ca Animalul se potriveste perfect in toate spectacolele si nu-si bat capul de ce. Pentru autor, el nu este altceva decat „sufleorul cosmic“, adevaratul regizor ce distribuie inspiratia si imaginarul in doze ideale. In plus, Matei Visniec foloseste acest personaj pentru a-si teoretiza programul cu si mai mult aplomb. Cu asa actor special, utopia „spectacolului unic“ se insinueaza deodata, ca un val magic. Ca „fiinta perturbatoare“ superioara, Animalul aduna in jurul scenei-oras de la Avignon pe ceilalti actori ai lumii, vizibili prin magnetismul lor atipic. Fireste ca reprezentarile nu pot crea doar o „curba dramatica“ cu asemenea aglomerare simbolica de personaje. Ci una multipla. Solutia se numeste un spectacol-terapeutic, in care monologul si improvizatia justifica frumusetea, in final, a lumii-azil. Intr-o voce comuna, a supravietuirii damnatilor de odinioara. Babelul recastiga acum sensul pierdut de materie.
Isi dau intalnire in acest roman o gama generoasa de exceptii umane, de ciudati si proscrisi, de marginali bizari si singuratici extravaganti, de razbunatori si autoexilati contradictorii, toti fiind interesanti prin faptul ca ei conserva in chiar neobisnuitul lor farame de spiritualitate. In acest muzeu al singularitatilor, Matei Visniec colectioneaza specimenele cu satisfactie solipsista, ca si cum ar aduna o armata simbolica indeajuns de puternica pentru ca, intregita, ea sa regenereze scena muribunda a lumii. Numai asa teatrul se poate vindeca si, reinvestit cu prospetime spirituala, el redobandeste forta gigantica, universala, de producere a emotiei incremenite. E imposibil ca cititorul sa nu cada in plasa iluziilor inscenate. Dupa cum e foarte probabil ca ochii lui „industriali“, cum spune Visniec, sa nu vada, fie pentru o clipa, sclipirea cosmica de altadata a spectacolului autentic.
Matei Visniec, Iubirile de tip pantof. Iubirile de tip umbrela…, Editura Cartea Romaneasca, 2016