In loc sa ma dedic ajutorarii nevoiasilor, ingrijirii bolnavilor ori asanarii mizeriei morale ce cotropeste omenirea, ca orice pensionar de succes, eu lenevesc la umbra paharului de rom cubanez cu lamaie, savurand stirile feisbuce in transmisie directa pe-un smartphone Made in China, leganat de mirajul ultimei colectii (a zecea, daca nu le includ pe cele anume dedicate unor trupe) ingrijite de Blank & Jones – So 80s (2016, Soundcolours).
Sunt, nu neg, un hedonist. M-a distrat recenta inflamare de muschi a catorva personalitati cu care avem impardonabila onoare sa fim concetateni (contemporani si nerecunoscatori, fireste!). Fapt: un cantaret de muzica populara, din categoria „manelist“ (atat de, cu buzele tuguiate, blamata de esteti), a inchiriat sala de spectacole a Conservatorului bucurestean, sa filmeze cadrele unui videoclip, nu sa tina vreun concert. Tipul o fi sau nu „artist“, dar stie sa-si administreze notorietatea intr-un fel extrem de profitabil. „Oroare, blasfemie, crima, nenorocire, sfarsitul lumii!“, au proclamat elitele culturii mass media si interpreti de renume care aduna la propriile spectacole un numeros public de circa 20-30 de persoane, cu rude cu tot. Se subintelege ca toti acestia apara civilizatia romaneasca, una de mare finete si ampla recunoastere mondiala, dupa cum stim inca din epoca ceausista! Raspunsul oficial pus in circulatie de un profesor (de jazz!) de la respectiva institutie de invatamant public, finantata de stat (din impozitele platite de cei care le achita, si nu se fofileaza ca tot manelistul!), e complet… corect politic, nu muzical, cum te-ai fi asteptat! (Macar sa fi amintit careva, drept argument, de impozite; insa cum sa vorbesti de funie in casa evazionistului?!)
O simpla cautare pe internet, chiar si cu vestitul „goagal“, ar putea sa le aminteasca tuturor combatantilor spusa unui erou caragialean, anume ca „muzica iaste aceea care ne gaghila urechile intr-un mod placut“. Oricat am aprecia noi complexitatile intelectual armonice, daca nu ne gadila nimic prin partile mai deocheate, ascunse de ipocriti sub chilotul esteticii chiar si cand se aventureaza goi pe plaja nudistilor, muzica ramane o insiruire ciudata de sunete. Nu sunt specialist in istoria culturii, dar gasesc vreo trei exemple, „scandaloase“ la vremea lor. Primul: Mozart compunea Flautul fermecat pentru spectatorii obisnuiti din Viena, nu pentru snobii acelui oras, mai grupati in jurul curtii regale decat super-muzicienii bastinasi in jurul televiziunii de stat. Doi: in 1969, Royal Philharmonic Orchestra, dirijata de Malcolm Arnold, un baiat de cizmar ulterior innobilat de Regina Marii Britanii, sustinea un concert „istoric“ la Royal Albert Hall, „templul“ muzicii engleze, laolalta cu Deep Purple, pe-atunci niste rockeri huliti. Trei: Yehudi Menuhin a cantat cu Ravi Shankar muzica populara indiana. Sa bat mai departe toba interconexiunilor subtile? Astept un Ludwig Amadeus von Vijelie de la Dorohoi, sa consacre maneaua la Ateneu, acolo unde a introdus-o, prin anii 1980, filologul-folclorist Alexandru Mica, prezentat de Harry Brauner!
Ma intorc la recentele CD-uri atent lucrate de germanii Piet Blank & Jaspa Jones. Recuperarea si reconditionarea benzilor originale par o gratuitate. Destule piese sunt ultracunoscute; practic, e cumva inutil sa asculti o remasterizare ce poate altera feeling-ul original. Nu-i asa. Fara sa intervina in fluxul sonor consacrat, Blank & Jones adauga niste „mirodenii“ ce transforma sleitul hit intr-o „mancare“ savuroasa, pe care o caut de ceva timp, cand papilele gustative mi-o cer. Pet Shop Boys, The Cure, New Order, Laura Branigan, Pat Benatar, Fleetwood Mac, Roxette, Bangles si alte nume, celebre doar un sezon, suna ca si cum le aud prima oara.
Sa fie de vina zeama trestiei de zahar?