Vine un moment in viata fiecaruia cand cineva de undeva de sus spune: patru, trei, doi... unu. Si gata. Nu mai e nici un risc. Nici o dilema existentiala de surmontat. Nici un raspuns de cautat. Nici o intrebare de adresat. Toate au fost rezolvate. Tot ce a trebuit sa faci a fost sa te prezinti. La timpul, locul si momentul potrivit. Nici o secunda in plus sau in minus.

Nu mi-am dorit niciodata sa scriu o carte pana la 30 de ani. Sigur, zambeam in coltul gurii atunci cand cei care-mi urmareau traseul demisiilor si al proiectelor prin lume imi adresau asa, intr-o doara, intrebarea: „Ei si, cand le pui pe hartie?“. Dar aveam certitudinea ca MAI ESTE TIMP si ca asta imi va da libertatea de a procrastina in continuare, convinsa fiind ca experienta (mea) individuala e inca un fapt neinsemnat in schema mai ampla a lumii in care ma invart.

In ’96 am iesit pentru prima data din tara. Departe, dar aproape. La Roma, in vacanta de vara. M-am minunat de colosii din jurul Colosseum-ului, de geloto in trei culori, de bronzul barbatilor iesiti ca din reviste, cu espadrile si pulovere asortate, de vilele trase la xerox, cu tigle rosii si gradini cu magnolii, dintr-un cartier de lux din afara orasului, de masinile de tuns si udat iarba, de tot si de toate. Dupa trei luni, cu parul un pic mai scurt si pielea un pic mai arsa, m-am trezit iar aruncata in cartierul gri de acasa, cel cu blocuri de patru etaje in fata si in spate, la stanga si la dreapta, in Iasi. Incheiasem un capitol. Incepusem o poveste. O poveste ca orice poveste, cu suisuri si coborasuri, cu Balaurul Frica si Muma-Padurii-Ce-fac-eu-cu-viata-mea, cu data fixa de inceput si incerta de final, cu lupte, cu mari infrangeri si mici victorii.

Am inceput sa calatoresc mai serios atunci cand am implinit 18 ani si doua luni si puteam dispune la discretie de filele propriului meu pasaport, nu cele ale parintilor mei. Alte vacante romane, alte veri la Mediterana, un mic all inclusive in Riviera Olimpiana, o demipensiune in Macedonia Centrala, doua vizite in doi la Viena, un credit pe cinci ani pentru o saptamana la Londra, un comert nevinovat prin Istanbul (ori doua), o despartire in Budapesta, un rastimp infiorator pierdut in facultate si la un masterat, iar apoi, pe repede inainte.

2010. Mutarea in Bucuresti – stagnanta si depresiva. E-mailul salvator de a pleca in India pentru un stagiu de practica. Scanteia care a spus DA. 2011. Iordania si prima imagine a tatalui meu, plecat din 1988 din Romania. Roma si farfuriile pline ochi de pasta al pomodoro ale mamei. Reintoarcerea acasa. Fuga inapoi in India, cu un alt stagiu si un alt barbat. Oboseala, frica, abandonul. Thailanda si prima pluta – nu imi mai e frica de apa niciodata! Inapoi acasa. Disperare. Singuratate. 2012. Cateva escapade scurte la Paris, Varsovia si Budapesta. Iar acasa, iar stupoare. Voluntariat in Iordania. Aglomeratie si bucurie. Apoi, Africa s-a instalat brusc in fata mea si nimic nu a mai fost la fel vreodata. Boala, recuperare, foame, prietenie, curaj, inconstienta. Ocean si dragoste. De la toti. Implinire. 2013. Inapoi in pantecele mamei, la Roma, si primavara cu frezii si mini-eclere. Pauza. Respir. Ba nu, plec iar in India. Jumatate de an de jur imprejur. Implinire. 2014. Inapoi acasa. Cautare. Ecou. Serviciu, birou si program. Boala, spital si neputinta. Indonezia, vraci si speranta. Bali si indulgenta. Pana mi-am pierdut cardul cu toti banii. Ajutor. Dor. Vreau sa stau locului. Acasa poate fi si bine, si liniste, si cald, si noninvaziv. 2015. Au, ma mananca o talpa! Fug pana in sudul Turciei sa dau o tura de bicicleta pe malul Mediteranei si sa beau un ceai cu refugiatii din Aleppo. E ziua mea si anul asta. Hai in Cuba. Oare in China cum o fi? Rau. Ma sufoc. Nu-mi mai trebuie. M-a salvat Karina de data asta. Acasa e mai sigur. Serviciu si birou. Pana ce nu am mai putut rade de oboseala in pauzele de masa. Stop. Acasa e India. Am plecat.

Povestile au inceput sa apara usor, usor pe diverse site-uri de turism, in diverse ziare si reviste si, in cele din urma, in „National Geographic Traveler“.

Prima data cand mi-am dat seama cum sta treaba cu scrisul, calatoriile, inspiratia si impactul pe care il poate avea un text bun asupra unui cititor a fost in Togo. Eram de vreo luna pe pamant african si cineva ma rugase sa scriu un articol despre experienta de acolo. „Dar ce sa-ti scriu, eu stau intr-un singur loc, cu aceiasi oameni si aceeasi clima?! Toate zilele sunt la fel“, i-am spus. Lumea citeste despre promotiile de sezon ale companiilor aeriene low cost, despre „Top 5“ si „Must do“. Dupa doua saptamani de ecran alb si degete impietrite, la o anumita ora, pe terasa-acoperis fierbinte a casei din Adidogome, am scris dintr-o suflare articolul „Fii. Nu incerca sa devii“. Un text despre Africa mea, despre malarie, prietenie, generozitate si djembe:

„Intr-o saptamana, de cand a inceput aventura africana, increderea ca ii voi supravietui a scazut considerabil. Evenimentele se desfasurau necontrolat in fata mea, asistam la propriul spectacol, fara a avea sansa unei replici. Mi-am pierdut vocea si, odata cu ea, puterea de a ma impotrivi. Au urmat, precipitat, zile in sectia de terapie intensiva, analize peste analize, rauri de glucoza si antibiotice, intrebari despre antecedentele medicale intr-o franceza/ewe pe care nu o intelegeam nicicum. In izolarea camerei de spital am inteles intr-un tarziu ce se intamplase: pasisem in afara zonei de confort, intr-un loc unde fiecare clipa o traiam ca pentru prima data si nimic din jurul meu nu imi mai era familiar. Esuasem lamentabil in a repeta partitura atent compusa de acasa: «Sunt deschisa la orice va veni in calea mea! Sunt complet deschisa la orice va veni in calea mea!». Nimic mai departe de adevar. Ignorasem importanta salutului in cultura africana, nu aveam incredere in bunatatea omului de pe strada, eram suspicioasa si precauta la fiecare pas, purtam mereu cu mine teama ca ceva ingrozitor ma pandeste la fiecare colt. Atunci a fost momentul cand mi-am propus sa nu-mi mai propun nimic. Sa vina ce are de venit. Am sa fiu de acord cu ce imi propui. Am sa fiu de acord cu ce ai sa-mi oferi. Am sa fiu de acord cu ce ai sa iei de la mine. «Nu» trebuie sa dispara – nu pot, nu sunt in stare, nu cred ca e sigur, nu e sanatos, nu e logic“ – acesta fiind doar un fragment.

Lumea a citit, a intrebat, s-a bucurat, m-a cunoscut, iar eu nu am mai putut trai fara. De atunci, scriu. Oriunde apuc si oricand am ceva de spus. Despre calatorii sau nu, despre prieteni care inca sunt si despre cei care vor fi mereu, despre propuneri de sponsorizare, campanii de fundraising si despre orice ma anima sau ma nelinisteste.

In urma cu cateva luni, ma nelinistea confortul unui serviciu rutinier, al unei relatii caldute si al unor iesiri atent programate din timp. Zilele se scurgeau greu, dar sigur, iar finalitatea era mereu aceeasi: de ce fac eu asta?

Aveam in sertar un set de scurte povestiri indiene care au ajuns, mai mult din intamplare, la redactia ziarului pe care tocmai il cititi. In ziua in care mi-am anuntat precipitat demisia, am dat peste urmatorul mesaj: „Desirée, vrem sa scoatem la Polirom o carte cu textele tale, doar ca ar trebui sa o dublezi…“.

Continuarea e previzibila. Am strans bani de un bilet dus Bucuresti-New Delhi, iar in cateva saptamani eram din nou singura, din nou pe drum, asa cum am simtit mereu cu adevarat ca ar trebui sa fiu. Campania de strangere de fonduri pentru terminarea cartii nu numai ca mi-a permis sa raman trei luni in subcontinent, dar mi-a adus toate incurajarile si vorbele bune de care am avut mereu atata nevoie. Plus cativa oameni de care nu m-as putea desparti nici daca as fugi la capatul lumii sau chiar mai departe.

Acum nu mai e cale de intoarcere. Scriu pentru a calatori si calatoresc pentru a scrie. Altfel nu as exista.

Fotografii: Iulian Ursachi & Desirée Halaseh

Mai multe povesti: www.desireehalaseh.com

AUTOAREA

DESIRÉE HALASEH s-a nascut la Iasi, in 1985. Dupa absolvirea facultatii a facut stagii de perfectionare, voluntariat si s-a implicat in numeroase proiecte. A calatorit in India, Togo, Iordania, Indonezia, Thailanda, Turcia, China, Hong Kong si Cuba. Este corespondent National Geographic Traveler si calator mereu in cautarea libertatii individuale autentice.

CARTEA

Ce poate sa faca o tanara ca sa iasa de pe traseul prestabilit de societatea in care traieste? Cum reuseste sa scape de perspectiva unei vieti plictisitoare in spatele unui birou? Ne invata Desirée Halaseh. Cauti sponsori, impachetezi strictul necesar intr-un rucsac pe care il pui in spate si decolezi spre India. Iar cand te intorci, o iei de la capat, din nou si din nou, pana cand ajungi sa te indragostesti de aceasta tara. Insotita de prieteni ori pe cont propriu, si-a dorit sa exploreze cat mai mult, sa inteleaga cultura de acolo, sa experimenteze tot ce se poate experimenta. Asa a ajuns sa isi faca un tatuaj (experienta dureroasa), sa incerce bhang (narcotice legale, cu efecte nebanuite), sa guste mai tot ce poate sa ofere bucataria indiana, sa invete arta meditarii si cum sa negocieze cu ricsarii si soferii de ocazie in cautare de turisti naivi. Plecata sa cunoasca misterioasa tara a contrastelor, pe cat de infricosatoare, pe atat de fermecatoare, a ajuns sa se descopere pe sine. Spatiul dintre nori este marturia unei calatorii fara sfarsit, un drum catre regasirea de sine si libertatea pe care o obtii doar atunci cand faci ceva cu pasiune.