Muzica sa – dar nu cumva e mult spus muzica? – se defineste astfel: „a cold and hopeless atmosphere musically with harsh distorted beats, experimental sounds and pushing sequences“. Cuvintele ii apartin si sunt inscrise pe site-ul cu design minimalist, Noisuf-X. Minimalist e si „mesajul“ transmis: „We are one people/ we are one nation/ earth is mother/ we are the others“. Nu e consonant cu „ideile muzicale“? Textul apartine colaboratorilor „Population“, invitati in piesa „Future Ska“, de pe albumul Dead End District (2011). Simplitatea mascheaza ceea ce pare un sablon in „muzica“ ultimelor decenii, ceva tratat ca lipsa de inspiratie, saracie ideatica ori schematism. Obiectiv privind lumea, avem o singura umanitate condamnata sa moara sau sa supravietuiasca, fara discriminare. Popoare, natiuni, minoritati, majoritati, bogati, saraci, destepti, prosti, albi sau colorati – cate minciuni mai pot fi inventate ca sa acopere simplisismul adevar: all is one?
Am pus cuvantul „muzica“ intre ghilimele, deoarece notiunea in sine poate fi mai greu legata de ceea ce se aude pe CD-urile semnate Noisuf-X. Multi ascultatori, scoliti traditional si caliti la temperatura inalta emisa de boxe ce difuzau trupe de renume ale deceniilor trecute, ar obiecta ca Jan Loamfield nu face muzica. Probabil ca, auzind obiectiile, Jan nu s-ar simti ofuscat precum „vedetele“ care se cred intangibile fiindca s-au pomenit invitate la vreo televiziune si au tinut macar un concert gratuit in vreun club falimentar. Cine reuseste sa dea o versiune atat de fermecatoare unei compozitii celebre de J.S. Bach (Toccata del Terrore, in albumul The Beauty of Destruction, 2007) are scoala muzicala serioasa. Dar Loamfield spune ca „afacerea“ lui e una industriala, iar el un producator de „zgomot“. Unde e anomalia in treaba asta?
Cred ca e vorba de perceptie. Altfel spus, este arhicunoscuta chestiune a generatiilor. Parintii primilor rockeri considerau ca odrasele lor o luasera razna si meritau pedepsite. Evident ca si progenitorii copiilor intrati in transa (cu sau fara ajutorul substantelor psihotrope) la ascultarea „zgomotelor“ create parca de roboti pentru roboti (eventual robotei, inseriati unei corporatii multinationale) au dreptul sa strambe din nas macar, dat fiind ca acum pedepsele se aplica altcumva. Pedepse am zis? Iertare, acesta e un cuvant interzis in universul in care singura interdictie se aplica verbului „a interzice“. Si nu fac o trimitere gratuita la momentul „mai 1968“, cand mentalitatea din care s-a nascut generatia tehno de azi primea, ca sa zic asa, statut ontologic. E absurd sa condamni insa procesele naturale: oamenii traiesc, imbatranesc si mor. In cele mai multe cazuri, habar n-au de ce-au trait. Blocarea canalelor perceptive e un fenomen banal, pe care comoditatea, suficienta si falsul respect il condamna, numindu-l intelepciune. Un rocker batran care nu asculta ritmuri tehno mi se pare la fel de jalnic precum un popa domiciliat intr-un amvon, unde se hraneste cu „invataturi sfinte“ din literatura de propaganda bisericeasca.
Noisuf-X (revers la X-Fusion) e sigla sub care Jan Loamfield a editat vreo 10 discuri distincte, lungite (sau latite) dupa cum dicteaza interesele comerciale, in (deja) traditia erei internetice. Ultimul se numeste #Kicksom(b)ass (2016, ProNoize/Schwarzrock). Un arsenal de scule si softuri de generat muzica pe computer este pus la lucru pentru a obtine un produs vandabil. Fraza asta, oricat as vrea eu sa fie neutra, e simandicoasa ca opinia unui estet cu procesorul blocat si pare sa condamne tocmai ce incerc sa laud. Insa a trai de pe urma artei nu e deloc blamabil pentru nici un artist.
Fara sa evitam procedurile standard, putem curata procesoarele si dandu-le suturi. Try, before you buy!