Oricat de docte si de bine calibrate ca sistem de referinte, cartile lui Manguel nu ar strange atat de multi cititori entuziasti daca nu ar incorpora confesiunile de ordin interior ale autorului, care scriind despre subiectul ce exercita cea mai mare fascinatie asupra mintii lui, scrie mereu (si) despre sine, expunandu-se si interogandu-se. Asa se face ca si acest volum incepe tot de la o experienta structuranta pentru tipul de subiectivitate asumat de Manguel, mai precis de la Alice in Tara Minunilor, carte hipnotica si filtru formator pentru lecturi viitoare, ghidate toate de pasiune si de o atitudine sfidatoare fata de orice liste impuse sau fata de ideea cititului din obligatie.
Este lucru cunoscut ca Alberto Manguel a fost, vreme de cativa ani, lectorul personal al lui Borges, din ce in ce mai dependent de vocile si de vazul altor cititori, pe masura ce vederea ii slabea, ca si speranta de a si-o putea recapata vreodata. La fel de notorie este pasiunea lui Manguel – acum director al Bibliotecii Nationale din Buenos Aires, la fel ca maestrul Borges, odinioara – pentru munca centrata pe carte, in toate acceptiunile: a tradus, a realizat un numar impresionant de antologii tematice, a scris tomuri stufoase dedicate lecturii si peisajelor imaginare si, inevitabil, a scris si fictiune. Devotamentul intim pentru lumile construite din cuvinte transpare, cum am insinuat si pana acum, din fiecare carte de care si-a legat numele, iar in cea mai recent tradusa, Un cititor in padurea din oglinda, elementul care tine de istoria personala, de conexiunea aparte, non-inseriabila, cu anumite carti formatoare, este central.
In acest foarte ofertant volum dedicat scrisului, cititului si (in)fidelitatii prin care aceste doua indeletniciri prind viata, intreaga serie de eseuri centrate pe lectura si pe relatiile complexe in care intra cu medii de toate felurile este ghidata de pasaje abil decupate din Alice in Tara Minunilor, carte fascinanta si imposibil de epuizat la lecturi succesive („Sentimentul intim de inrudire simtit cu atat de multi ani in urma in legatura cu Alice nu a slabit in intensitate; de fiecare data cand o recitesc, legaturile devin mai puternice in feluri care mai de care mai personale si mai inedite“). Fiecare citat recuperat este o pista catre o pagina problematica sau enigmatica privitoare la viata cartilor si, nu de putine ori, la viata scriitorilor care le-au adus in lume.
Referintele la Borges sunt subintelese, dar el nu e singurul scriitor din biografia caruia Manguel a decupat instantanee semnificative pentru a le insera in aceasta noua poveste despre scris, memorie si lectura. Padurea Tarii din Oglinda, centrala pentru constructia acestui volum, este un topos al metamorfozelor de adancime, un teritoriu in care numirea si cunoasterea exista ca proces niciodata incheiat, in care formele odata cunoscute se schimba necontenit, facand posibila noutatea, facand posibila o reintoarcere fertila, atat la cartile odata citite, cat si la propriul trecut. „Padurea Tarii din Oglinda, a lui Alice, s…t are profunzime, necesita gandire, chiar daca (cat tine traversarea ei) nu ofera vocabularul necesar numirii propriilor elemente. Adevarata experienta si adevarata arta (oricat de inconfortabil ar fi devenit adjectivul) au acest lucru in comun: depasesc intotdeauna in dimensiuni intelegerea noastra, ba chiar si capacitatile noastre maximale de intelegere.“ Forta secretata de aceste adevarate experiente este una de ordin prim si ne priveste, pe fiecare dintre noi, personal: „In miezul incertitudinii sau al diverselor tipuri de frica, cand suntem amenintati de pierdere, schimbare si de suvoiul interior al durerii de care nimeni nu ne poate izbavi, cititorii macar stiu ca exista, ici si colo, cateva refugii, reale precum hartia si vizibile precum cerneala, ce ne ofera un acoperis si o masa calda in timpul aventurii noastre prin padurea intunecata si nenumita“. Cititul nu e, asadar, evaziune, ci reazem real, ajutor si adapost pe parcursul unei aventuri in timpul careia ne transformam necontenit, exact ca Alice, ratacita intr-un spatiu adesea nefamiliar.
Incursiunea lui Alberto Manguel in oceanul posibilitatilor de lectura ii prilejuieste opriri tematice dintre cele mai diverse: memoria si memoriile, o scurta istorie a paginii, cititul in era digitala, lectura si dictaturile, formarea lui ca scriitor, referintele la foarte multe texte reper, la politica externa, la razboi si la cum schimba el fata oraselor, la teme care zguduie, asadar, prin violenta lor, orice idee de lectura plezirista. Lor li se adauga foarte multe altele, fie apropiate de preocuparile curente, din agenda zilei, fie reconsiderari teoretice, fie brese inedite in istoria literaturii si a culturii. Este inutil de amintit ca volumul care se construieste in jurul acestor subiecte, abordate mereu cu trimitere la experientele directe ale lui Alberto Manguel, musteste de informatii si referinte. Atuurile pentru care l-as recomanda oricui isi propune sa aleaga o singura carte pentru aceasta vara sunt generozitatea fata de cititor si tonul apropiat, onest, al unei voci care nu da lectii, ci imparte un tip de cunoastere cu bucuria, palpabila aproape, ca o poate face.
Alberto Manguel, Un cititor in padurea din oglinda, traducere de Bogdan-Alexandru Stanescu, Editura Nemira, 2016