(dintre care doua traduse la Polirom: Lumea postamericana si Viitorul libertatii. Democratia neliberala in Statele Unite ale Americii si in lume), si-a pus o problema foarte grava: nu cumva elitele jurnalismului (in care se include) s-au alaturat celor politice in a ignora pur si simplu convulsiile profunde din cadrul societatilor vestice? Doua exemple au fost aduse in discutie: castigarea (deocamdata doar in marja a 99,999%) alegerilor primare republicane de catre Donald Trump si votul pentru iesirea Marii Britanii din Uniunea Europeana.
In urma cu un an, pe 16 iunie, mogulul imobiliar Trump si-a anuntat candidatura in cadrul Grand Old Party pentru nominalizarea in cursa spre Casa Alba. Un cor intreg de analisti, impreuna cu mediul politic traditional din SUA, au izbucnit in ras, au minimalizat intentia Donald-ului si i-au prezis infrangerea inca din primele faze ale alegerilor interne republicane. Toata lumea se pusese de acord: „n-are nici cea mai mica sansa!“, „e ridicol!“. „Vai de capul lui!“, ar fi spus romanii. Acum Trump le rade in nas, retrage acreditari la evenimentele sale unor ziare prestigioase precum „Washington Post“ si le acuza de partizanat. Cu toate acestea, oricate diatribe ar aduce presei, audientele aduc bani si nici un canal media american nu isi permite sa il ignore pe marele showman al politicii interne. In urma cu cateva saptamani, un jurnalist si-a tinut promisiunea si si-a mancat propriul articol in care scria ca Trump nu are nici o sansa pe scena politica. A adaugat la meniu si un vin bun.
Desi David Cameron castigase alegeri prin promisiunea ca va oferi poporului britanic referendumul pe tema UE pe care si-l doreau unii dintre concetateni, nici posibilitatea unui Brexit nu a fost luata in serios de catre elite. Amagiti de niste sondaje de opinie pe muchie de cutit, dar care sugerau totusi un triumf la limita al taberei „Remain“, au ignorat multiplele semnale care prevesteau un deznodamant „tragic“. Iar vinerea trecuta parca a cazut bomba peste Europa si America, multi jurnalisti si analisti fiind in imposibilitatea de a-si ascunde uimirea: „De unde a aparut chestia asta?“.
Explicatia pe care Fareed Zakaria a gasit-o buimacelii generale consta in ruptura dramatica dintre elite si societate. Lasandu-i la o parte pe politicienii de cariera, in privinta jurnalistilor care formeaza elita presei americane (dar si europene) acesta a tras concluzia ca au gresit urmarind doar faptele, argumentele economistilor si s-au bazat in analiza lor strict pe tiparele pe care le stiau. Au esuat in a vedea nemultumirile multor cetateni cu orientare conservatoare, pentru care lumea globalizata (din diverse motive personale) devine tot mai greu de suportat de la o zi la alta. La fel, au esuat sa vada ca, intinsa peste mai bine de un deceniu, propaganda anti-europeana in cazul Marii Britanii sau propaganda impotriva sistemului politic de la Washington si a celui financiar de pe Wall Street transforma optiunile si, mai presus de toate, sentimentele cetatenilor mai putin informati. 60% din populatia alba din Statele Unite voteaza cu republicanii, politicienii care si-au lustruit vreme de cateva decenii discursul politic pentru a fi „digerabili“, dar care, in esenta, impartasesc multe dintre ideile (rasiste) pe care le propaga Trump. Probabil ca singurul lucru pe care i-l reproseaza este limbajul socant, nu atat politicile pe care le propune. Or, majoritatea elitei jurnalistice are vadite afinitati progresiste, in siajul democratilor. Si nu se mai uita unde trebuie.
Si mai e un lucru: poate a venit momentul sa evaluam daca nu cumva limbajul politically correct produce mai multe daune decat beneficii. A ascunde folosind unelte lingvistice sentimentele de frustrare si furie ale unei bune parti din societatile vestice pare sa conduca la resurectia nationalismului, ascensiunea lui Trump si iesirea Marii Britanii din Uniunea Europeana. Pentru ca limbajul corect politic doar ignora emotiile populare, dar nu genereaza si instrumentele prin care pot fi schimbate. Iar la urne – o spun toti analistii seriosi – adeseori cantaresc mai mult emotiile de moment sau frustrarile acumulate decat argumentele bine fundamentate.