– Fragment –
A trecut timp. E vara din nou. Ma duc la biblioteca sa scriu. Mananc putin. Tin de bani. Traiesc din colaborari. Nu vreau sa lucrez nimic pana-n toamna. Am tradus in ultima vreme sute de prospecte de medicamente de tot felul – antireumatice, antialergice, antifungice, antidiareice, antigripale, antiparazitare, antidepresive. Totul in camera mea. Indicatii, contraindicatii, administrare, compozitie, precautii, reactii adverse, conditii de pastrare, supradozaj. Ma simt de parca as fi luat un pumn din fiecare. Voi traduce si o carte, am mai tradus una. Ceva cu un baiat care se credea pasare si a carui placere secreta era sa manance greieri trasi in ciocolata – alba, neagra si de toate nuantele intermediare. Finalul nu l-am prea priceput, dar traducerea cred ca e buna. Ma mir ca au avut curaj sa dea un bestseller unei incepatoare intr-ale literaturii, ca mine.
Nu mai stau cu chirie. Parintii au vandut casa din Pitesti. Am luat aici garsoniera asta micuta. Mi-am adus foarte putine lucruri. Trei zile am sortat, am pus in cutii si-am carat la gunoi, cu capul sucit mereu inapoi, spre alee, spre tine, ducandu-ma mereu in directia opusa. Nu ti se mai vedeau ferestrele deloc, vegetatia crescuse foarte mare. Poate nici nu mai locuiesti acolo. Poate ca dincolo, in schimb, in gura padurii, au disparut valurile salbatice si o mana, poate de femeie, da jos rand pe rand cartile din fereastra, lasand lumina sa intre prin geamurile curate. O masina mare a plecat intr-o luni dimineata spre Timisoara, cu parintii, care venisera dupa restul de lucruri, iar una mai mica incoace, spre mine. O camera mica, etajul sapte, mai sus decat am locuit eu vreodata. E liniste. Ceasul dintr-un turn de biserica, nu ortodoxa, imi bate la fiecare sfert de ora in geam. Noaptea, cand deschid fereastra, mai trece cate un liliac. N-am mai vazut niciodata lilieci. Seamana cu niste umbrele intoarse de vant, purtate pe coridoare de aer, pe langa pereti. Nu ma cunoaste nimeni in bloc, nu ma cunoaste nimeni pe strada. Nu m-am mai intalnit cu nici una dintre fetele din redactie. Nu m-am mai intalnit niciodata cu tine. Uneori, rar, era sa zic pe neasteptate, dar „neasteptate“ este un cuvant inca si mai schiop construit decat a „reaminti“, mai vine cate-un mesaj. Nu am simtit cutremurul de 5,6 grade pe scara Richter, dormeam, dar mesajele tale mereu, mereu zguduie totul din loc. Ti-ai operat unghia de la picior, ti-ai facut transplant de cristalin, m-am rugat, apoi s-a lasat iarasi tacerea. Si iar zvarcoleala. Si iarasi mesaj, si iar zvarcoleala. Intr-un timp i-am invidiat pe cei care pot tine o perioada de doliu, pe cei pentru care un capat e-un capat. Tristetii ii trebuie borne. Ii trebuie margini. Desi deznadejdea este ca firul de iarba, strapunge si piatra, doar un pic de soare-mprejur si uite-o, rasare. Uneori, dimineata, ma uit la un colt de tavan si simt cu precizia cu care o foarfeca imaginara decupeaza un fragment drag dintr-o pagina, ca acolo sta cuibarita linistea mea. Ma uit la colt pana se expandeaza, pana acopera tot ce e-n jur, nu tot-tot, dar tot ce exista pe o raza aproximativ egala cu ceea ce-a tulburat si a murdarit demonul. Dar nu-mi iese mereu. Pe Olga am vazut-o pe strada de cateva ori, dirijand circulatia, strigand la trecatori cu un glas care nu e al ei, cu un chip schimonosit, cu toate trasaturile rotite ca un vartej in jurul gurii, atunci cand demonul ii smulge cuvinte din gat. Prima oara m-am uitat la ea de dupa un stalp, am asteptat sa se faca verde si m-am indepartat, iar acasa, dupa ce-am terminat cu plansul, am stiut ca trebuie sa ma cam opresc si eu cu suferitul. M-am rugat, am sprijinit pereti de biserici. Si deodata s-a intins coltul acela al linistii peste toate, ca un cort cu stele si luna. Parintii sunt relativ sanatosi. Se cearta cu sarg. Ii aud la telefon, cand isi dau unul altuia receptorul si cred ca nu ii aud. „Asa vorbim noi, nu ne certam“, zice mama. Si eu stiu ca asa-i. Si Sorana la fel vorbeste cu Adi si cu copiii. Si copiii cu cainii. Si cainii cu vantul. Si vantul cu pasarile. Si eu cu mine, la fel. Nu acum. Ma tot uit la colt dimineata. Ma uit si inspir, ma uit si inspir. Mama zice ca tata i-a spus ca vrea sa moara in bratele ei. As vrea sa fiu mica din nou, sa incap in pianul de lemn. Confortabil acolo. Nici macar nu mai stiu unde ne este pianul. Pe inelarul drept port un inel de argint cu un bob oval de chihlimbar, translucid, foarte limpede, nici o insecta, nici o impuritate. L-am gasit intr-un magazin de antichitati, dar mi s-a spus ca e nou.
A existat in redactia aceea stupida o intamplare, ceva de care n-am vorbit nimanui niciodata. Intr-o dimineata, destul de devreme, cand inca nu venisera toti colegii la munca, mi-am dat pe imprimanta o pagina din suplimentul de-acasa, unde inca mai colaboram cu cate un text si imi aparuse unul dintre ultimele articole, „Inceputuri de roman in Bucuresti“. Imprimanta era in mijlocul acelei sali uriase. Pana sa ajung de la biroul meu acolo, foaia iesise si se afla in mainile unui baiat. Il stiam din vedere. Tehnoredactorul fara fite al unei reviste fitoase. Barbuta roscata, blugi rupti, camasa in carouri, maini foarte albe. „Tu esti aici?“, m-a intrebat amuzat, privind foaia. „Eu“, cam jenata. Fiindca deja intrasem in etapa broscutelor de hartie, iar asta era tot un fel de broscuta, dar mai tainica, mai obraznica. „Misto“, a zis si mi-a cerut sa-i las pagina un pic. A citit-o, apoi am baut o cafea din aia pe fise. Iar el, parand atins de toate acele „daca pot sa fiu cine vreau“, mi-a zis ce roman viseaza sa scrie: Conditia de soarece. Franjurii rosii de lana si-ar putea imagina ca i-au zgariat si lui obrazul in seara aceea. Am fi vrut. Poate c-am fi putut trai fericiti pana la. Poate c-ar fi putut fi el tanar imparat. Dar n-am stiut cum sa facem. Adevarul e ca nu ma pricep la treburile astea. Nu mai stiu nimic de baiatul acela. Nu-mi amintesc nici macar cum il cheama. Dar numele cartii pe care voia sa o scrie nu-l uit. Mi s-a parut minunat. Posibil sa ma fi influentat cand am scris Vizuina.
CARTEA
Un roman despre plecari, pierderi si gol, scris cu tandrete si presarat cu surprize. O carte cu o structura circulara, inchizand inauntru un basm intr-o mie de versuri. Departe de orasul natal, de familie si de cel pe care inca il iubeste, Miranda Dortloft scrie un basm in rime. Proza densa care inconjoara aceasta joaca imaginara, cocon al indoielilor si marturisirilor, dezvaluie viata reala a Mirandei: din anii copilariei petrecuti in comunism, intr-o familie mixta, unde rege este contrastul, trecand prin povestea de dragoste, pana in prezentul pustiit si zdruncinat de depresie. Primul roman al Veronicai D. Niculescu isi poarta cititorul printr-un labirint al oglinzilor deformante in care ratacesc mana in mana o realitate si o poveste, o printesa si o femeie a zilelor noastre.
AUTOAREA
VERONICA D. NICULESCU este scriitor si traducator. A publicat volumele de proza scurta Adeb (Limes, 2004, Premiul pentru Debut al USR Sibiu), Orchestra portocalie (Cartea Romaneasca, 2008) si Rosu, rosu, catifea (Casa de Pariuri Literare, 2012, nominalizari la Premiile Radio Romania Cultural si la Premiul National pentru Proza „Ziarul de Iasi“) si cartile-pereche Simfonia animaliera (Casa de Pariuri Literare, 2014, Premiul „Cercul Literar de la Sibiu“ acordat de USR Sibiu, nominalizare la Premiul National pentru Proza „Ziarul de Iasi“) si Hibernalia (Casa de Pariuri Literare, 2016), precum si doua volume in colaborare cu Emil Brumaru: Basmul Printesei Repede-Repede (Polirom, 2009) si Cad castane din castani (Polirom, 2014, nominalizare la Premiile Revistei „Observator cultural“). Antologie de proza scurta a autoarei: Floribunda (TipoMoldova, 2012).