Manager excelent, Rancea te-ar putea convinge sa cumperi paine si sa crezi, fara dubiu, ca e cozonac, mai ales cand te adresezi unei populatii, daca nu flamande, macar ignorante fata de „reprezentatia de calitate de opera“, asa cum a spus chiar managerul ca a gasit Iasul in 2011, cand a preluat fraiele institutiei. Bazandu-se pe o relatie foarte buna cu Primaria, dar si pe apropierea majoritatii canalelor media locale, managerul Operei iesene a dus o campanie agresiva de publicitate pozitiva. Toate spectacolele de la Opera se jucau „cu casa inchisa“, toate premierele au fost „de exceptie“, iar lucrul acesta era intr-atat de obsesiv repetat, incat nu prea exista o alta varianta de a percepe lucrurile de acolo. Practic, fiecare zi din viata Operei era o mostra de excelenta si virtuozitate.
Un exemplu concret este cel al regizorului Andrei Serban. Bucurandu-se de apropierea cu Beatrice Rancea, celebrul regizor a venit la Iasi pentru a pune in scena Indiile Galante, Troienele si Lucia di Lammermoor. O serie de spectacole fara cusur in fata carora inclusiv detractorii au tacut. Insa, in fermentatia mediatica din jurul Operei, nu i-a ridicat nimeni o intrebare necesara lui Andrei Serban: de ce nu a montat la Iasi si un spectacol original, ci doar versiuni usor diferite ale acelorasi piese pe care le pune in scena de 20 de ani? Dar daca nu i-am ridicat intrebari, aproape ca i-am ridicat statuie – l-am facut cetatean al orasului, numele sau a fost vehiculat pentru preluarea, ca interimat, a Operei din Iasi si, prin intermediul sau, a fost sugerata ideea ca Rancea sa preia atat teatrul, cat si opera din Iasi, in calitate de unic manager. „Nu as vrea sa o numesc o reluare a Luciei mele de la Paris, pentru ca ideea centrala pe care o am despre o poveste nu e niciodata terminata“, a spus Andrei Serban despre Lucia di Lammermoor, recomandata ca premiera la Iasi dupa ce s-a jucat in repetate randuri pe marile scene ale lumii inca de acum 20 de ani, cand a aparut la Paris. Aceasta intrebare era necesara, mai ales ca regizorul nu a venit din bunavointa inimii sale, Andrei Serban ridicand bani din contracte pe care o institutie publica, asa cum e Opera, nu ar avea cum sa ii plateasca. Contracte pe care, dupa ani de amorteala, Curtea de Conturi incepe sa le consulte cu un alt interes fata de cel de pana acum.
In privinta Teatrului insa, lumea nu a fost la fel de ingaduitoare. Nu ca ar merita ingaduinta Cristian Hadji-Culea, directorul Nationalului din Iasi, care aplauda succesul Operei pentru ca ii permite sa-si conduca institutia in aceeasi obscuritate si penumbra in care ii si place, personal, sa se scalde. Ultima sa discutie cu presa a fost cand, luat pe nepregatite in fata biroului de manager, a aflat mirat de un protest al actorilor care se plangeau tocmai de faptul ca se ineaca in acea obscuritate. Insa Teatrul a fost acuzat in mai multe randuri de incetatenire a practicii copy/paste – regizori venind si plecand de la Iasi ca sa puna in scena spectacole pe care le-au implementat cu succes in alte parti, cu alte garnituri de actori si mici schimbari la scenografie. Dar inspre Opera n-a indraznit nimeni sa ridice aceasta intrebare. Cum sa faci asta unei institutii cu atat de mare succes?
Orice pentru performanta
Beatrice Rancea s-a bucurat in ochii publicului de o bunavointa marcata de aceasta „sete de performanta“ pe care o invoca astazi si multi dintre cei care nu merg la Opera, dar se lauda ca spectacolele se joaca cu casa inchisa. Iar la Iasi, pentru a atinge aceasta excelenta, Beatrice Rancea s-a folosit de o serie de inginerii financiare la limita legalitatii. A platit diferiti angajati ai institutiei care aveau, in paralel, contracte de sofer, asistent manager, membru in orchestra si producator la diferite spectacole. Un nucleu de sase-opt persoane, grupat in jurul acesteia inca de cand a preluat conducerea, din 2011, a ajuns sa incaseze lunar chiar si 6.000 de lei pe luna.
Aparitia articolului respectiv (in „Ziarul de Iasi“, pe 28 iunie) a starnit un val de proteste din partea apropiatilor fostului manager al Operei iesene. Prin acesti interpusi, fara a raspunde direct intrebarilor presei, Beatrice Rancea se plangea de faptul ca era imposibil sa aduci nume mari la Iasi pe banii pe care-i putea oferi, legal, acestora si sustinea ca e normal ca un percutionist din orchestra, indiferent de valoarea sa, sa ridice peste 6.000 de lei in mana pe luna pentru ca mai face mentenanta site-ului, e sofer si asistent manager. Concluziile s-au tras rapid – sistemul este greoi, e represiv si e impotriva lui Beatrice Rancea, iar lumea profita pentru a o ataca, mai ales acum, cand a plecat la Bucuresti.
Insa victimizarea functioneaza pana la un punct. Beatrice Rancea, din toate marturiile din Opera, a condus institutia cu o mana de fier, reputatie de care nu s-a temut ca o precede in clipa in care a ajuns la Iasi. A pus la punct toate vocile care i se impotriveau, a desfacut contracte de munca, a desfiintat posturi, drept dovada si procesele care inca treneaza in instanta, iar pe detractorii pe care si i-a facut asa a incercat sa-i desfiinteze printr-o serie de aparitii calculate in presa in care acuza faptul ca lumea incearca sa bage bete in roate procesului de modernizare pe care ea il face la Iasi. S-ar fi descurcat mai bine cei care-i contesta abilitatile de manager?
Sa facem o paralela. Bujor Prelipcean, managerul Filarmonicii iesene, cunoscut ca fiind, si el, un om care conduce cu mana de fier, s-a zbatut si a reusit, vaslind prin acelasi hatis de legi ale statului, sa le obtina instrumentistilor cele mai mari contracte din tara ca sa-i determine sa nu mai plece in strainatate, facand Filarmonica sa straluceasca. La polul opus, ultimele informatii venite, pe surse, din Opera (fiindca, in ciuda transparentei asumate, cum sa comunice altfel?), coristii si colaboratorii iau in mana putin peste salariul minim, iar banii nu au fost incasati din luna mai. Insa oamenii de baza ai fostului manager sunt platiti la timp si cu mult peste media din institutie. Nu e nimeni in postura sa o invete pe Beatrice Rancea cum sa-si gestioneze institutia, dar cand pretinzi ca singura solutie pentru a conduce o institutie e sa platesti la nivel de privat, din bani publici, la limita legalitatii, un grup de oameni, nu pentru performanta, ci pentru servitudine, exista riscul caderii in impostura. Una din care Iasul pare sa se trezeasca abia dupa cinci ani.