Interviu  -  Elena Vladareanu  -  

Legat de prima intrebare. Am auzit deseori spunindu-se, mai ales despre poeti si poezie: „Hm, e prea destept pentru a fi un bun poet”. Sau: „Inteligenta ucide intuitia”. Iti propun un exercitiu de sinceritate: simti uneori ca teoria roade din intuitie, iar asta se vede in textul finit? Ce faci in acel moment?

Scriu poezie foarte rar, dar atunci mult, serial. Dar sint zile, nopti cind lucrurile alterneaza vertiginos, cind ma simt depasit, „demonizat”, cind trec de la un tip de scriitura la altul in cel mai firesc si mai abrupt mod cu putinta, pina la epuizare, pina obosesc nu eu, ci „lucrul” de spus, pina simt ca l-am terminat, ca i-am smuls tot. E ca o betie, o tortura, sint intuitii pe care le dezvolt aproape in paralel, printr-un soi de discurs caruia Stefan Aug. Doinas i-ar fi spus, poate, „mixt”, cu care nu stiu ce sa fac, cum sa-l public. Nu se incadreaza nicaieri. Dar incepe sa nu-mi mai pese si-mi urmez logica propriei scriituri, care mi-e viata. Cui ii place si face fata, bine, cui nu, sa citeasca „incadrat”, pe genuri, cuminte, sa nu se zdruncine: roman in fotoliu, teorie la birou, poezie pe banca sau in pat, gospodareste, burghez. Treaba lor!

Ce este poezia in primul rind: intuitie (ma rog, inspiratie) sau inteligenta?

Inteligenta de a pindi si de a nu forta intuitia, de a o recunoaste si de a o „munci” ca pe o femeie. Caci intuitia adevarata este destul de rara, in rest trebuie sa te obisnuiesti sa convietuiesti cu propria mediocritate si imbecilitate, cu propria vacuitate salvatoare, cum spunea Jean Genet, sa nu-ti ratezi nici viata, traitul, dar nici intuitiile adevarate. Inteligenta este instinct si tehnica de asteptare, de pinda. Vinatoreste. Traim organizind ambuscade, uneori pentru nimic. Viata in defileu, la Rovine. Gherila in mediu indiferent, advers doar ca neutralitate. Sa stii sa fii activ in pasivitate, sa stii cind sa sari, sa apuci si, apoi, cum sa „gatesti” vinatul.

Cartea publicata acum la CR arata si este altfel decit cum sintem noi obisnuiti sa arate o carte de poezie. La fel de adevarat este ca aceia care il stiu pe Bogdan Ghiu nu sint neaparat uimiti. Ti-ai propus sa schimbi definitia poeziei? Ce trebuie sa uitam din ceea ce stim despre poezie si ce trebuie, mai nou, sa intelegem prin poezie?

Poezia a murit ca gen (ca si celelalte genuri, de altfel). Genurile literare sint marci de piata, de marketing, atit: servesc comoditatea, regleaza aventura, sa n-o luam cumva razna citind literatura. Normalizare a enormei forte care este discursul literar adevarat. Deci, daca o privim ca gen, poezia e moarta. Cum spun spre sfirsitul acestei carti: „Pe calota de Occident arta e moarta. Incolo pe unde e vie nu este arta”. Adica n-o vedem ca arta. Poezia este bine, sanatoasa, dar nu in casuta genului numit „poezie”. Poezia e mediu, media intima, comunicare, vociferare cu tine insuti, matrice a vocii morale prin care ne repetam noua insine poruncile fundamentale (aceia dintre noi, desigur, care o mai facem). Poezia e ordin pe dinauntru, comanda si ascultare de sine, indemn. Artele sint arte de viata, tehnici de a trai. Dar noi preferam sa ne mentinem cu arta intr-o relatie de simpla „lectura” sau „privire”, intr-o relatie exterioara, de consum. Ne protejam de arta, fugim de noi insine, si atunci traim rau, prost. Fara arta. Aveam si mai am poeme, scriu si uit ca scriu, dar nu stiam ce sa fac cu ele, ce sa construiesc, intuiam ceva, schitat, asteptam, si mi-a venit ideea asta (nu spun care). Pentru mine este o carte de ruptura, cu un picior inca in trecut si cu altul in aer, dar stiu ca se deschide ceva, altceva, un drum mai hotarit, mai vertiginos, in care se aduna toate potecile, ocolisurile si aventurile, culturale sau existentiale, de pina acum. Nu-mi ramine altceva de facut decit sa fiu riguros, mai mult decit doar harnic si intens, ca pina acum.

Ce poeti, poezie, teoreticieni ar trebui sa citeasca: a) un poet roman; b) un cititor roman; c) un prof roman de romana.

Ne-romani! Poetul, cititorul, proful (saracul!) sint mult prea romani, chiar si cind pleaca de acasa merg cu spatele, sa nu le atace cineva prispa, si isi iau merindea traditionala in straita. Se duc parca ar veni. Nu le place sa se „instraineze” cultural, nu-i bintuie curiozitati esentiale. Noi habar n-avem ce se intimpla acum prin poezia lumii. Poate nu se intimpla nimic si sintem cei mai buni, si nici nu stim. Teoria cea mai pasionanta este comparativismul: totul se asociaza cu totul, se scormonesc arhive, se cerceteaza contexte, se face multa istorie culturala inteligenta. La noi nu exista critica, exegeza. Noi nu avem o piata a eseului imediat, rapid, taios, curajos, carti sub o suta de pagini. Si atunci, de unde dialog de idei, „piata a ideilor”? Baltim certindu-ne daca exista Dumnezeu si daca acesta a lasat elitele sa conduca totul! Altceva nu mai stim. Cum vrem sa fim cititi daca noi insine nu ne oferim ca modele de mari cititori? Avem parte de mediocritatea si de cumintenia pe care noi insine o propagam. Ne multumim cu putin, si imediat, caldut. Moare cineva de arta, la propriu? Da, mai mor unii, dar sint priviti ca niste imbecili, se ride in barba de ei, nu se transmit ca lectie de pasiune si de intensitate.

Ca veni vorba de cum e predata poezia in scoala, imi amintesc ca eu, ca un copil cuminte si pasionat de literatura, invatam niste bazaconii de comentarii pornind de la poezie, din care acum nu as intelege nimic. Cum citea elevul Bogdan Ghiu poezia si nu numai?

Cu mare mirare si curiozitate ca asa ceva – poezia, literatura – este posibil, e facut de mina de om. Nici azi nu inteleg prea bine. Literatura mi se pare o stihie naturala, nu o lucrare omeneasca. Si tot incerc sa ma apropii… Cum citeam in scoala? In primul rind, citeam. N-am citit niciodata un manual de romana, niciodata, erau – si probabil ca sint si azi – imposibile, repulsive ca idee. Eu am parazitat scoala, am invatat singur. Deci: am citit cu adevarat, totul, cit mai mult, pina la capat, trecind permanent dincolo, abuzind de texte si de profesori. Exces totdeauna.

Daca Bogdan Ghiu ar fi prof de romana la liceu, cum le-ar vorbi copiilor despre poezie? Cum i-ar face pe pusti sa citeasca poezie?

Cum o fac si acum: cu pasiune, pina la pierderea vocii, a suflului. Si cu metoda, dramatizind, dansind, sarind, desenind, cintind, facind totul ca sa sugerez poezia. Imi place sa invat, imi place sa predau, dar numai in afara scolii. Scoala ucide, gregarizeaza. Sint un profesor foarte bun, dar nu calc prin scoala, unde domnesc repetitia si cumintenia, cu infime exceptii. Desi nu inteleg cum poate fi cineva doar profesor. Ca sa fii profesor bun trebuie sa fii mult mai mult si altceva decit atit.

Ce te inspira in primul rind?

Eu de obicei dorm, ma trezesc ca sa strig de entuziasm sau de revolta. Ma trezesc vorbind, urlu in somn. Viata sociala e somnolenta pentru ca e, obligatoriu, somnambulism. Daca ne-am trezi, am fugi sau am pune foc, pe loc. Ma inspira ceea ce von Clausewitz numea frictiunile dintre lucruri, nepotrivirile, tensiunile latente, obiective, dar structurale.

Scrisnetele, imperfectiunile care fac lumea sa mearga. Nisipul nu din clepsidra, ci dintre roti si din ochi. Lucrurile si oamenii permanent nelalocul lor. Fortele in aliantele lor tempoare, dar uneori devastatoare, care tind sa se eternizeze, dar sint maturate. Fosnetul lucrurilor care, asa cum spunea, este scrisnet: dinti si masele care se mistuie prin preajma vorbei. Bilbiiala, logosul esentialmente bilbiit. Bilbiiala divina care e tocmai lumea, care urzeste realitatea. Infinitul acestor procese. Neoboseala lor.

„Sint avid de televiziune buna”

Esti unul dintre primii care au scris despre mass media, faceai asta la inceputul anilor ’90, in Catodul psihic. Exista analisti media la noi, in momentul de fata?

Termenului ridicol, anal, de „analist” i-l prefer pe acela de „critic”, ca in cazul literaturii. Ati auzit de „analisti literari”, in sens nefecal, fireste? Nu exista critici media, pentru ca toti cei care pretind ca fac asa ceva sint inclusi, sint inauntru. Nu se poate face critica media cinstita in ziarele noastre, toate sint „corporate”. Se fac marketing si un fel de critica mondena, de salon inchis. Nimeni nu judeca din afara, cuprinzator, cu viziune. Daca voi spune ca, in momentul de fata, media, televiziunea, de pilda, dispar, fiind resorbite in om si devenind cimp total, deci imperceptibil, nu ma va intelege nimeni si nu va interesa pe nimeni. De-asta m-am retras. Pregatesc insa diverse sinteze ucigatoare. Sa te tii atunci taceri, si mai ucigatoare.

Ce te enerveaza cel mai mult acum la discursul audio-vizual?

Moartea, platitudinea, lipsa de pasiune si de anvergura, „gramaticalizarea” prost inteleasa, suficienta. Adica exact ce ma enerveaza si in cazul literaturii si, in general, al vietii publice. Bestialitatea oilor. Prezumtiozitatea. Lipsa de orizont. Inchiderea, curiozitatea maniacala pentru lucruri neimportante, iresponsabilitatea. Incultura, inclusiv cea specifica, de televiziune. Falsul talent.

In afara de literatura si imagine (doar tv?), ce alte produse culturale sau media consuma Bogdan Ghiu?

Muzici. Internet. Tehnologie (care e cultura). Filosofie. Arhitectura. Arte vizuale. Tot ce da de gindit si de trait. Sint atit de multe! Lumea e atit de bogata, si noi o traim atit de sarac! Politica internationala. America. Economie. N-am ajuns, si probabil nu voi ajunge niciodata pina la matematici. Din pacate. Ar fi alta viata, inca o viata. Sint avid de televiziune buna, bogata, cu stil, creativa. La noi nu exista.

Pe mine ma enerveaza chestia asta cu „Romanul s-a nascut poet” de mor si din mai multe puncte de vedere: unii o iau ca pe un imbold de a scrie timpenii, altii, ca pe un motiv in plus de luare peste picior a celor care scriu poezie. Daca si pe tine te enerveaza sau pur si simplu ai o parere despre ea, iti propun sa o comentezi/ desfiintezi/ analizezi.

Ai perfecta dreptate. E o vorba goala, prin care de fapt se ride, social, comunitar, de poeti, de lunatici. Romanul e sucar, invirte vorba, dar o face colectivist, ca sa se auda cu urechea celorlalti. Daca poezia ar fi ca romanul, nici nu s-ar fi nascut. Romanul e pontos. Asta nu e poezie. Umple o metafizica goala cu vorbe, in loc s-o umple cu fapte, s-o treaca in act. Prefera sa fie poet, si tocmai de atitia romani poeti nu au loc poetii romani, pe care romanii ii ignora cu fudulie. Romanii batjocoresc poezia: biata metafora de fapte nefaptuite.