– Fragment –
Pe strada sunt claxoane si noxe, in magazine a inceput disperarea, lumea cumpara tot. Nu-ndraznesc sa-mi mai doresc zapada. Pe canalul de la Biblioteca Nationala, ratele plutesc absente pe apa negricioasa, printre clabucii ca niste scuipati mari. Am sentimente amestecate fata de orasul Bucuresti. Mi-e imposibil sa-mi dau seama unde in alta parte as putea sa fiu.
Personaje de film, personaje de film…
Ma gandesc a mia oara ce-am prin dulap.
Un cersetor! Fetita cu chibrituri! Nu, Oliver Twist. Manusi fara degete!
La Unirii incep si intru in toate magazinele de haine, dupa manusi fara degete. Daca nu gasesc, imi iau din ultimul manusi cu degete si le tai.
Acasa imi pun o camasa si un sacou cacaniu, o sepcuta veche, un baticut la gat si manusile de la Terranova cu jumatati de degete. Va trebui sa dau o multime de explicatii. N-o sa ma recunoasca nimeni dupa manusi ca sunt Oliver Twist. Nu mai stiu exact ce se intampla in film, poate o sa ma puna sa le povestesc si filmul, dar nu mai am timp sa deschid un rezumat.
In fata la restaurantul Rossetya dau de colegul Florin Ivanciuc, care-si aranjeaza o peruca. E imbracat in pirat.
— A, salut, zice el. Tine si mie asta.
Imi da sa-i tin o teaca in care se afla o sabie de plastic.
Isi aranjeaza peruca, plina de cozi lungi si naclaite. E un pic stramba, dar nu pun mana in capul lui sa i-o aranjez. Imi ia sabia din mana si ma-ntreaba:
— Tu nu te-ai deghizat?
— Ba da, zic eu si ridic mainile si dau din degetele goale, care ies din manusile taiate.
Zambeste incurcat.
— Nu-mi dau seama… Cine esti?
— Oliver Twist.
— Cine-i ala?
— Un baietel sarac.
— Aaa…
Intram in restaurant, in hol se afla o oglinda mare, iar el se opreste sa-si mai aranjeze costumul. Il astept.
In sala mare sunt deja adunati destui. Mai exista vreo doi pirati. Se grupeaza imediat si-ncep sa faca schimb de impresii.
Liliana si Traian sunt imbracati in costume traditionale indiene, ceea ce era extrem de previzibil. Pentru ca ei asa procedeaza. Se duc in vacanta prin tot felul de tari, bifeaza obiective, calaresc animale exotice si-si cumpara costume traditionale, si dupa aia vin si fac bal mascat de Craciun si se-mbraca in ce si-au adus, indiferent care ar fi tema. Ne chinuie pe noi in fiecare an si ne obliga sa fim penibili, ca sa aiba ei ocazia sa-si poarte costumele inainte sa le mucegaiasca in pod.
Anul asta au fost in India.
Si nu stiu, poate ca n-am dreptate ca suntem penibili, ceilalti par in largul lor, poate ca, daca as fi putut sa dau si eu trei sute de lei pe machiaj de varcolac, viata ar fi fost mai simpla, toate ar fi alunecat mai usor, nu m-ar fi zgariat pe maduva simpla apropiere de semenii mei.
Liliana e obosita, dar are deja in mana un pahar de vin si pare binedispusa, de parca toate relele pamantului nu s-au intamplat niciodata si toata ciuma din oameni n-a existat niciodata. Ma ia de brat si-mi arata unde sa ma asez, la o masa lunga facuta din multe mese lipite, insirate paralel cu peretele lung al salii, opus celui cu usa. Ma bag pe randul de scaune de la perete, la mijloc, in punctul din care e cel mai incomod sa iesi, ca sa am motiv sa nu ies.
Imi torn Prigat de piersici in pahar si-l umplu pana sus. Mi se lipesc buzele de la Prigatul de piersici. Pe masa sunt gustari. Mai vin, pe rand, oameni si se asaza la masa lunga, ca la pomana. Zorro si sotia lui, Cleopatra. James Bond. Dracula. Doi vampiri comuni, trei pirati, Men in Black, Catwoman, un gladiator, Mona imbracata in ea insasi, Oliver Twist in mijloc si cuplul de indieni inca in picioare.
Baietelul lui Bogdan Ciobanu e imbracat in cosmonaut si alearga bezmetic.
— El e Sandra Bullock, glumeste taica-su si se arunca dupa el, sa-l impiedice sa se loveasca de ceva. Nu cred ca stam mult, mai zice.
Ursu e imbracat in pistolar mexican, are un sombrero imens, care-i tot cade de pe cap, o pelerina ca un pres colorat si un pistol de jucarie, pe care l-a bagat pe sub cureaua de la blugi. Sta in capul mesei si e amarat si povesteste ce-a patit azi, cand a plecat de la birou. Imi dau seama c-a mai povestit cel putin o data, dar i-a ramas inca o doza mare de iritare. Mergea pe bulevardul Sincai catre metrou si a iesit dintr-un bloc o cucoana cu cinci caini maidanezi, dintre care cel mai mare si mai agresiv era dezlegat, si acesta mare s-a repezit la el si l-a muscat si a muscat si dintr-un cadou, ca avea niste sacose cu cadouri.
Zice:
— M-a deranjat c-a fost si nesimtita, cica: lasa, ca nici nu simti, ca esti solid. Dar vede ea, ca nu ma las. E caz penal. O dau in judecata.
Ridica cracul de la blugi sa ne arate pansamentul, dar eu nu vad din cauza mesei. S-a dus imediat la spital sa-si faca injectiile, ia si antibiotice, n-are voie sa bea alcool pana pe 16 ianuarie, i-a stricat javra sarbatorile. Stapana, ca de ea zice.
Lumea tace stanjenita, e un moment prost sa fii empatic cu suferinta lui.
Oare ce cadou era?
Pana cand Mona ma-ntreaba pe deasupra mesei, in diagonala:
— Tu cine esti?
— Oliver Twist, zic eu.
Ma pune sa repet, ca n-a auzit bine.
— Cine-i ala?
— Un baietel sarac.
Ei cand aud de cuvantul „sarac“ parca aud de necuratul si nu stiu cum sa mai scape si sa schimbe vorba si decorul.
Sefa se duce la bar sa ceara muzica, iar barmanul ii ofera locul la laptop, sa aleaga ea de pe YouTube ce considera. Muzica e proasta, boxele sunt proaste si sunt pauze mari intre melodii, pana se mai gandeste ce sa puna. Cu toate astea, lumea s-a incumetat sa se ridice la dans. Cei cativa copii continua sa alerge bezmetic. Parintii se straduiesc sa le mai bage in gura cate ceva de mancare. Ioana Paun desface o rulada in faramite si alege din ea pentru fete ce i se pare mai bun.
Dupa niste Coco Jambo si Macarena, se trece repede la populare si Mona ma trage de maini peste masa, hai si tu, asa ca ma vad nevoita sa ma extrag de la perete si sa ma duc sa dansez. Pana si Ursu se-nvarte pe-acolo, cu pistolul intr-o mana si cu cealalta prins de cineva. Copiii au fost impinsi la mijloc.
Ma prind in hora cu vampirii si cu piratii si se-mpiedica toti de mine, ii incurc teribil. Si-au infipt ghearele in umerii mei, si cel din stanga, si cel din dreapta, iar eu imi concentrez toata energia pe a nu ramane in urma. Hora dureaza o vesnicie. Imi jur in barba ca urmatorul Craciun nu va mai fi asa.
CARTEA
Cristina are treizeci de ani, lucreaza la o firma de constructii, are un prieten, Mihai, si locuieste in apartamentul unui coleg de munca. O existenta aparent normala, dar care ascunde prea multe neajunsuri. Desi inca tanara, nu vede deocamdata un traseu bine delimitat al vietii sale, locul de munca o sufoca, e aproape toxic, iar iubitul ii ofera doar o relatie la distanta, fara prea multe perspective, aparand si disparand pe perioade mai lungi sau mai scurte. Nu stie daca il iubeste sau nu si ar dori sa clarifice lucrurile cu el, insa totul se complica din cauza unei sarcini nedorite. Ar vrea sa scape si de job, de sefa obositoare si colegii plictisitori, dar asta se intampla doar cand firma da faliment. Vesnica nehotarare face ca toate marile decizii sa fie luate de altii pentru ea. Va reusi oare sa-si depaseasca conditia? Isi va gasi, intr-un final, drumul pe care si-l doreste? Interior zero ne arata cat de usor poate sa treaca viata pe langa tine si cum alegerea caii mai sigure poate avea consecinte mult mai grave decat ti-ai putea imagina.
AUTOAREA
LAVINIA BRANISTE s-a nascut in 1983, la Braila. In prezent traduce carti de literatura universala. A debutat in 2006 cu volumul de poezii Povesti cu mine, dupa care au urmat volumele de proza scurta Cinci minute pe zi (2011) si Escapada (2014). Interior zero este primul ei roman.