Sa sacrifici 457 de locuri, cate numara sala mare a Teatrului „Luceafarul“, pentru numai 75 de spectatori, cati incap in dispozitivul scenic de la Pisica verde, iata o dilema pe care orice producator o intelege.
Bobi Pricop a fost artist asociat al celei de-a VIII-a editii a Festivalului International de Teatru pentru Publicul Tanar Iasi (FITPTI), revenind in mai multe reprize. Prima a fost un workshop cu trupa, pentru a vedea cu cine urmeaza sa lucreze. A stat de vorba pe indelete cu fiecare actor, a facut exercitii de tot soiul. Primul feedback era incurajator. In orice trupa stabila apar inevitabil stereotipii, rutine, care de regula nu fac bine spectacolelor. De aceea, colaborarile cu regizori diversi stilistic sunt obligatorii, ii scoate pe actori din zona de confort la care se ajunge dupa cateva sezoane de repetat si jucat impreuna.
Initial, convenisem sa facem un spectacol documentar, prin practici colaborative, fara un text preexistent. Un dramaturg, Bobi Pricop si cu mine urma sa decidem subiectul, apoi echipa ar fi construit prin work in progress, aditionand in cursul repetitiilor solutiile creative cele mai bune. Din diverse motive, dramaturgul n-a mai putut veni si, dupa ce m-a cuprins ingrijorarea ca incepem cu stangul, iar Bobi mi-a propus mai multe texte, ne-am oprit la Pisica verde. Recunosc ca n-am primit cu entuziasm ajustarea radicala a proiectului. Desi credeam suta la suta in Bobi. A mai fost ceva care m-a determinat sa decidem pentru Pisica verde : in primavara, in cel mai traversat parc al orasului, Parcul de Cultura Copou, unde se afla Teiul lui Eminescu, la ceas de seara, un adolescent si-a ucis prietena, o pustoaica de 16 ani, care se decisese sa-l paraseasca. Pe el nu-l chema Dani, pe ea n-o chema Bianca. Dar era exact povestea din piesa Elisei Wilk.
„Tema“ pe care a primit-o Bobi de la inceput a avut cativa itemi nenegociabili: spectacolul sa li se adreseze adolescentilor; sa fie ceva ce nu s-a mai facut; sa fie deplasabil si adaptabil si la alte spatii mai mici decat suprafata scenei de la „Luceafarul“. Irina Moscu a venit cu propunerea clubului reconstruit in scena, o idee emanata organic din text, care dezvolta spatial ideea dramaturgica. Primul gand anxios a fost „cum o sa transportam noi cele 20 de panouri, sase nise cu parte a instalatiei electrice incorporate si 18 practicabile? Ce festival o sa ne ofere atata timp pentru montare?“. Ingrijorarea s-a augmentat si a devenit panica datorita (din cauza?) celor de la Altax, care le-au confectionat. Intr-una din multele noastre convorbiri telefonice, domnul Zaharia m-a intrebat „cu ce tir o sa le transportam?“. Vai de mine, vai de noi! Finalmente, le-am transportat cu un camion de zece tone, care nu e chiar cea mai imposibila misiune.
Premiera de la Iasi a avut loc aproape in acelasi timp cu aceea din Elvetia, de la Junges Schauspielhaus Zürich, una din institutiile-fanion ale teatrului european de limba germana. Die Grüne Katze a deschis acolo sezonul 2015-2016, regia Enrico Beeler. Teatrul „Luceafarul“ a deschis sezonul 2015-2016 cu spectacolul Pisica verde de Elise Wilk, regia Bobi Pricop!
Teama ca nu vom fi gata cu toate la timp a fost o spaima fundamentala. Iar cand depinzi de factori externi – si n-ai cum sa nu depinzi! –, atunci apar motive suplimentare de stres.
Castile, o alta aventura! Nu exista un distribuitor roman de sisteme silent disco, doar nu cumpara prea multa lume si nici prea des. Solutia cu inchirierea era complicata, introducea un factor incontrolabil. Si io, ca tot ardeleanul, cred „ca-i rau sa n-ai lucru’ tau“! Stiti bancul cu Ion care vine prea tarziu la gara si vede imaginea ultimului vagon indepartandu-se in zare? Dupa cateva secunde de stat si de gandit, zice, in cel mai pur spirit ardelenesc: „Nii, ma! No, vezi ce rau ii sa n-ai lucru’ tau?!“. Gasim un furnizor in Germania. Luam legatura cu el, negocieri (legislatia privind limita de pret pentru mijloace fixe si investitii nu poate fi incalcata), gasim solutii, comandam. Timp de livrare: incert. Depinde si de transportator si de vama.
Castile nu sunt un artificiu care sa „pacaleasca“ prin neobisnuitul utilizarii. Sunt miza tehnologica a conceptului scenic. In lipsa lor, cu muzica pe boxe, ar fi fost un lucru incomplet, oarecare. Presiunea venea si dinspre actori, pentru care era dificil sa repete fara acest accesoriu ce schimba din multe puncte de vedere interpretarea. Provocarea majora era acordarea rostirii – cat de tare/de incet sa vorbeasca – pentru ca sunetul combinat ce intra in urechile publicului (muzica si voce live) sa fie cum si atat cat trebuie. Se repeta in decor, dar intr-o situatie foarte diferita de cea de spectacol, iar in faza generalelor absenta castilor se simtea acut. O vreme, pentru exercitiu, au utilizat mp3 player-e, dar erau departe de realitatea teatrala a ceea ce urma sa fie. Tehnicienii au improvizat cateva casti legate cu cabluri de sistemul de amplificare, dar firele faceau imposibile miscarile de dans.
Pe masura ce se apropia ziua premierei, stabilita in showcase-ul de deschidere a Festivalului International de Teatru pentru Publicul Tanar Iasi (FITPTI) 2015, un eveniment cu spectacole si artisti din 15 tari, consacrat tematic „tanarului artist roman“, intrebarile „cand vin castile?“ erau justificat tot mai frecvente, iar impacientarea crestea exponential. Inexplicabil, eram cea mai putin panicata! Eu, care vreau sa fie totul gata din vreme, chiar mai devreme, care incerc sa prevad toate neprevazutele! Si stapanirea de sine a lui Bobi Pricop a contat enorm. Felul lui calm, foarte echilibrat de a aborda orice problema. Telefoane, rugaminti de urgentare, explicatii de ce ne grabim, de ce e la data precisa. A fost, cred, si noroc!
Yuppiii! Au fost livrate cu doua zile inainte de premiera!
(Fragment din volumul bilingv Carte cu Pisica verde/Book with the Green Cat, coordonator Oltita Cintec, fotografii Adi Bulboaca, editat de Festivalul International de Teatru pentru Publicul Tanar Iasi, editia a IX-a, 6-12 octombrie 2016)