Scumpa doamna, va scriu atat de tarziu pentru ca am fost victima unei prejudecati de care ma fac, totodata, foarte vinovat. M-am nascut in intunecatii ani ’80 in Republica Socialista Romania si am trait intr-un bloc dintr-un ghetou proletar dintr-un oras monoindustrial de la capatul lumii. Aristocratii nu erau binevazuti la noi, pe Aleea Zorilor, si cumva m-am vindecat mai greu de convingerea ca marile familii boieresti nu erau altceva decat cuiburi de exploatatori, de nemernici, de depravati, de nimfomane, de degenerati. Ca sa stiti si dumneavoastra ce urme a lasat in noi comunismul, fie el si foarte tarziu.
M-am ferit de textele dumneavoastra, chiar daca stiam ca gresesc, caci am totodata oroare de toate prejudecatile. Si sufeream in acelasi timp, paradoxal, cum trebuie sa ma indur, de aceasta groaznica preconceptie: ca bogatii nu pot sa scrie bine, ca ei isi cumpara onorurile, pozitiile in masonerii si in academii, criticile favorabile, influenta, exact asa cum isi cumpara si slugile.
Cand am deschis ochii, m-am desprins de ravagiile pe care le facea propaganda antiburgheza in randul cetatenilor de la bloc, dar nici nu m-am apropiat usor de istoria dumneavoastra, a celor care ati avut. Am preferat o distanta, o indiferenta, cu riscul sa ocolesc unele capodopere. Apoi, v-am intalnit numele (pe al dumneavoastra si pe al marelui dumneavoastra cumnat, Antoine Bibesco, in Jurnalul lui Sebastian). Cred foarte mult in cuvantul lui Sebastian, asa ca mi-am promis ca va voi vizita opera. V-am aflat intai biografia: viata lunga si stralucitoare, marcata pana si de ceaiurile dansante, de balurile de la care nu lipsea nici Marcel Proust. Orbitoare biografie! Am trecut peste.
Am ajuns ziarist de presa scrisa (inca mai exista specia asta, da), m-am luat cu reportajele si am tot neglijat. Abia acum am citit Papagalul verde. Si iata ce vreau sa va spun – Sasa, prima parte a acestei carti, este magnifica!
Nu m-au innebunit fragmentele de final, scrise cu poezie, cu gratie, cu sensibilitate, nu mi-a batut inima (desi sunt cardiac, sub tratament) pana in pragul preinfarctului la aceasta poveste a unei tinere nobile care se indragosteste de un papagal verde (unde papagalul chiar e o pasare). Nu.
Altceva m-a zguduit, va spuneam: randurile acelea despre Sasa, felul in care o familie intreaga se asaza sub doliu dupa un fiu disparut, aceasta suferinta impusa supravietuitorilor, o suferinta care devoreaza, care distruge, o suferinta irationala, ca o gaura neagra in sufletul oamenilor. Caci este adevarat. Asa se intampla in viata – intocmai ca in literatura dumneavoastra. Este adevarat, oricat de absurd si de dureros si de inexplicabil suna.
Moartea unui copil poate sa inlantuiasca vietile copiilor care au ramas sa traiasca. Iar mama tuturor, chiar ea, zideste in jurul lor gratiile.
Am intalnit un astfel de caz intr-o comuna din tara noastra, in care oamenii sunt atat de saraci incat locuiesc fara geamuri la case. Iar casele lor nu sunt decat niste lemne aruncate unele peste altele intr-o geometrie suprarealista.
Pe fiul mort il chema On. Nu pot uita acest nume, ciudat, pe care nu l-am mai auzit inainte si nici mai apoi, un nume scurt, ca o sentinta de condamnare la moarte. Iar mama aceea privea oarba cum familia ei se desira si se desira si se desira dupa moartea lui On, care fusese, fireste, nedreapta si pentru care nici ea nu il putea ierta pe Dumnezeu.
Avea in casa o fiica. Fiica ei avea deja un numar enorm de copii, desi abia iesise din adolescenta. Era atat de firava incat te gandeai ca s-ar putea stinge la urmatoarea respiratie. Era din nou insarcinata. Doctorii ii recomandasera sa faca un avort. Ii lipseau zece lei pentru a ajunge in cel mai apropiat oras. I-am dat acesti zece lei fara sa regret.
Au trecut ani si m-am gandit mult la aceasta fata, la aceasta sora a lui On, a carei viata fusese distrusa intr-o avalansa de nenorociri de la moartea fratelui sau. Nu am aflat niciodata daca a mers la spital pentru a intrerupe sarcina. Cred ca de fapt n-am vrut sa stiu.
M-am gandit chiar sa scriu o nuvela despre On si familia sa.
N-am mai scris-o si imi pare bine ca n-am mai scris-o. Nu as fi putut niciodata sa ating acea durere care e palpabila in paginile domniei voastre despre Sasa.
Si tocmai de aceea va scriu: sa va multumesc pentru acele randuri. Nu au egal. Ele sunt vii, ele sunt eterne.