Noul roman al lui Ioan T. Morar, Sarbatoarea corturilor, trimite si cu aceasta ocazie la ideea ca istoria este facuta de minoritatea eretica. In Negru si rosu, publicat in urma cu trei ani, Georgian Nicolau ascundea cameleonic adevarata identitate, mistificand dibaci radacinile compromitatoare. In cel mai recent roman, ambitia unui grup de tineri este sa cotrobaie febril prin invataturile baptiste, penticostale, adventiste si mozaice, insistand sa-si traiasca vietile dupa raspunsuri convenabile lor. Minoritarii rebeli ajung sa confrunte ardoarea confortului din mijlocul majoritatii, nimic altceva decat un paravan al apocalipticului.
Numai ca aventura spirituala are intotdeauna, dincolo de pasiune si vointa, o doza de melancolie. Ea se raspandeste ametitor si vulnerabilizeaza pe cel presat de incordari spirituale. Tinerii baptisti din Aradul anilor optzeci cred ca libertatea iluzorie ingaduita de apartenenta la grupul fanfaristilor – muzicanti cu trecere in comunism gratie modelor post-staliniste – le privilegiaza totodata libertatea religioasa si ideologica. Magnetismul muzicii provoaca gesturi care, chiar si in medii concentrationare, par cu totul libere. Altminteri, ea disciplineaza individualitatile. De aici si cea dintai revelatie seismica a tinerilor: ca orice adunare religioasa devine mai devreme sau mai tarziu inutila daca promite eliberarea numai prin colectivitate. Iluzia e intretinuta si de faptul ca fratele Cornelius Nadaban, naratorul, raporteaza la Securitate activitatile lor. Fara sa stie, ei se gasesc de fapt intr-un experiment asistat. Legaturile embrionare cu securistii se vad limpede abia dupa intoarcerea din Israel in Romania postcomunista. Socul identitar este neputincios in fata simulacrului libertatii orchestrat de Securitate. Nu intamplator, Jac ii va cere lui Cornelius sa scrie istoria grupului lor „ca si cum ne-ai turna la Dumnezeu“.
Pretutindeni in roman respira mici apocalipse. Insusi Cornelius nareaza cu sentimentul ca s-ar spovedi unei singure persoane, una care nu va citi niciodata randurile sale. De altfel, spre deosebire de ceilalti membri ai grupului, el are o relatie intima cu scrisul – indeletnicire de asemenea apocaliptica. Ioan T. Morar alege un narator polivalent, un profesionist sensibil al marginalului, care amesteca in ipostaza de informator ambitia trecatoare a unui histrion. In postcomunism, cand noii securisti reactiveaza legaturile, Cornelius stie ca face parte dintr-un mecanism nesfarsit. De aceea, marturisirea lui trebuie sa acopere si posibilul santaj al securistilor. Pe de alta parte, el intelege ca libertatea cautarilor grupului de altadata avea o subversivitate nebanuita. Ca inocenta celor implicati dovedea si cata inconstienta acumulau tinerii cavaleri ai resemnarilor religioase. Ioan T. Morar scrie despre imaginatia nefructificata a naivitatii, infatisand in rebeliunea marginalului personalitatile contradictorii, identitatea stearsa, cu tot ce se acumuleaza in umbra unui invatator sau profet inchipuit.
Deopotriva revoltati romantici si viitori pacienti cehovieni, protagonistii lui Ioan T. Morar se sprijina pe tensiunea instalata in „punctul de sensibilitate religioasa acuta“. Epicentrul arderii lor spirituale se consuma in interpretari si mai putin in acumulare.
Intre autor si narator relatiile raman stranse pana la capat. Dotat cu un simt superior al observatiei, Cornelius surprinde cinematografic lumile traversate. In mijlocul grupului, ca informator al Securitatii, el devine, fara stirea celorlalti, autorul vietilor unor actori fara voie. Farsa pare desavarsita. Individul crede ca e stapan pe destinul sau, cand, de fapt, totul este prescris. In Tara Sfanta, insa, totul se transfigureaza din aceasta pricina. Israelul ii initiaza in primul rand ca euri sociale, zadarnicind un avant pana atunci fara opreliste. In fine, ultima etapa a destinului de Grup se petrece intr-o Romanie in care individul nu are cum sa ignore statutul social, adica exact ce sfidasera inainte vreme. Umanizarea lor sociala, cu alte cuvinte, intoarcerea lor la statutul de cetateni este dramatica. Jac ii pare lui Cornelius un om si nu un profet. Un cetatean din multime. Atrofia se instaleaza dens in naratiune si nu se desprinde pana la final.
Ioan T. Morar jongleaza tocmai cu incapacitatea individului de a-si crea o priza la istorie. Romanul poate fi citit pe un anumit nivel prin acesti ochelari, ai tinerilor razvratiti ce cauta un sens ignorand tocmai o lume lipsita de sensuri. Absurda. Mai ales intr-un timp cand „lumea devine tot mai mult un refugiu al tuturor si o patrie a nimanui“. Iar arheologia spirituala din infernul neglijat are ceva din aventurile eroilor de basm. Nesocotind sensurile istoriei in miscare, ei privesc doar prin ocheanul credintei. Numai ca, prin contestare permanenta, rezultatul nu poate fi avantajos, caci ceea ce ei nu stiu este ca, vrand-nevrand, sunt produsele societatii; asa cum functiona ea pe avarie, cu spiritul frant si redundanta. Cautarea largirii spirituale printr-un infern fara a avea constiinta infernului este o poveste in sine. Un basm al credintei declansate in conditii improprii.
Mai mult decat orice, Ioan T. Morar insista pe psihologia aventurierului spiritual rapus de integrarea in comoditatea revelatiei. Rand pe rand, revolta, critica sistemului dinastic, a canoanelor si legilor colective, toate au de-a face cu obsesia singularitatii, confundata cu institutia si cultul, mereu eronate. Cand exclusii isi gasesc matca, spiritul lor justitiar si neconcesiv se imblanzeste. E, fireste, o dubla resemnare pozitiva: a maturitatii celui ce-si gaseste rostul in lume si a credintei fara interogatii. Jac si Cornelius infiinteaza biserica „Sarbatoarea Corturilor“ din sentimentul alienarii lor spiritual-ecumenice. Ceea ce in Romania anilor optzeci fusese depasit in inegalitate, acum se poate perverti cu ei la conducere.
Ei refac la scara imaginarului neoprotestant ceea ce inseamna in ortodoxie nebunia pentru Hristos. Numai ca, spre deosebire de bizantini, ei nu cred in intoarcere, contestand astfel pana si starea fundamentala a omului. Utopia lor este sa stranga toate religiile existente intr-una singura. Rezultatul va fi un ecumenism din care nu razbate nicidecum o terapeutica spirituala, ci una exclusiv apocaliptica.
Un roman solid, plin de idei provocatoare, amplu documentat, cu personaje purgatoriale, Sarbatoarea corturilor ramane povestea unei apocalipse autoprovocate de un grup de exaltati tematori de ratacirea in colectivitate. Totodata, o supraveghere a fericirii printr-un ingenios paradox: a cauta identitatea cu orice pret atunci cand absenta ei chiar te face fericit.
Ioan T. Morar, Sarbatoarea corturilor, Editura Polirom, Iasi, 2016