Chitaristul Rocky Athas, care facea parte din grup de peste sapte ani, profitase de zilele libere de dinaintea spectacolului ca sa-si vada familia, in Dallas. N-a putut sa revina la timp pentru concert, din cauza furtunilor texane ce-au impiedicat decolarea avioanelor. Obligat sa cante in formula de trio, fara chitarist pentru prima data in lunga lui cariera, John Mayall a descoperit, nu fara uimire, noi posibilitati de exprimare artistica. Intamplarea i-a dat impulsul sa-l concedieze pe Athas, nu fara a-l gratula cu vorbele „one of the nicest and most talented guys I’ve known and the best in his field“! Nu stiu daca Rocky si-a revenit din soc; stiu doar ca i-a placut ce i-am scris drept comentariu la relatarea facuta de el pe Facebook, anume ca, dupa Clapton, Peter Green, Mick Taylor, Coco Montoya, Walter Trout si alti chitaristi care l-au insotit pe Mayall pe drumul unei jumatati de veac, este acum randul lui sa-si (re)ia propriul zbor.
„Bunicul“ bluesului britanic n-a zamislit direct vreunul dintre acesti admirabili manuitori de chitara, nici nu i-a invatat cum sau ce sa cante. Dar viata de concerte si sedintele de studio alaturi de eficientul si multitalentatul muzician le-au creat, poate, o alta perspectiva asupra vietii, artei (si afacerii) lor. Walter Trout este, cred, cel mai reusit exemplu de implinire dupa despartirea de „batran“. Clapton nu se pune la socoteala, fiindca el avea deja, cand a fost recrutat si inclus in trupa, un statut impunator, consemnat pe zidurile Londrei si pe coperta celui de-al doilea LP din discografia lui Mayall. Iar, dupa cum scrie Clapton in Autobiografie, el si ceilalti tineri l-au impins pe Mayall sa-si schimbe destule obiceiuri din viata personala, si nu erau chiar schimbari in bine, dupa standardele englezului clasic.
Intervalul cuprins intre anii 1966 si 1970 ramane, probabil, cel mai productiv, inovator si nebun cincinal din istoria rockului. Si John Mayall a contribuit la tezaurul epocii, editand cateva albume de referinta, chiar daca nu toate apreciate la nivelul meritat. Piesele din acea perioada, auzite acum, contureaza o frumusete miscatoare, precum norii unei dimineti de primavara candrie, regasiti toamna intr-o fotografie ce-ti da sentimentul amar al timpului trecut. Asa traduc emotia resimtita ascultand cele doua discuri intitulate: John Mayall’s Bluesbreakers, Live in 1967 (vol. 1 – 2015; vol. 2 – 2016). Sunt transpuneri pe CD ale benzilor inregistrate mono pe un magnetofon portabil de un olandez iubitor al muzicii blues, pe nume Tom Huissen, in cateva cluburi londoneze (Marquee, Ram Jam, Klook’s Kleck, Bromley, Manor House), unde Mayall & Bluesbreakers au cantat in primavara anului 1967. In perioada pomenita, Bluesbreakers erau Peter Green, chitara, John McVie, bas, si Mick Fleetwood, tobe; cei care, parasindu-l pe Mayall, aveau sa ajunga faimosi sub titulatura Fleetwood Mac. Numai trei luni petrecute impreuna cu (pe atunci doar) „tatal“ bluesului britanic (titlu atribuit de presa in goana dupa audienta) au iscat „supranaturalul“ LP A Hard Road, situat valoric de unii puristi deasupra celui cu Clapton, si multe concerte azi legendare, vanate de fani devotati.
Ascultarea CD-urilor mi-a trezit o senzatie indescriptibila, datorata sunetului inregistrat printr-un singur microfon, pe o banda rulata probabil la viteza de 4 ips. Nu cred ca puteti intelege starea de nostalgie, frustrare si implinire, daca n-ati manevrat asemenea „scula“. Doar pasionatii gramofoanelor si-ai pick-upurilor ar mustaci nemultumiti ca inginerii de la Forty Bellow Records au stricat frumusetea muzicii capturate in stil pirateresc.