Iar lucrul asta nu s-a mai facut in cinemaul autohton, care in ultimii 25 de ani a fost unul mai degraba casnic, concentrat pe familie si colectivitate. Acum, Mirica (venit ca tinerii pasoptisti, dupa studii de cinema la Londra) vorbeste despre un individ izolat care ataca legile scrise si nescrise ale colectivitatii (sunt curioasa cine va gasi trimiteri la „Nu ne vindem tara!”) intr-o poveste dominata aproape exclusiv de calitati masculine. Cineastul da de niste impulsuri inconstiente de o agresivitate supraomeneasca, de niste rezerve care se gasesc, probabil, in oricine dintre noi, barbat sau femeie. (Nu intamplator, filmul a fost comparat la Cannes cu No Country for Old Men, de Joel si Ethan Coen, unde Javier Bardem incarna raul absolut.)
Daca tema nu e noua, e surprinzator ca un debutant in lungmetraj (chiar daca a mai facut un serial TV, Umbre, care mie nu mi-a placut) sa aiba atata siguranta in tot ce presupune alcatuirea unui film, incat sa sugereze mai mult decat spune si sa-si seduca/sperie spectatorul printr-o poveste viscerala, organica, mustind de impulsuri inconstiente. Poate ca nu „sperie“ e cuvantul potrivit, pentru ca filmul nu e un horror. Nu te sperii, dar ceva te scutura in impacarea cu care vezi lumea.
Povestea imaginata de Bogdan Mirica e una barbateasca, dura, cu accente violente care depasesc rationalul. Exista un singur personaj feminin (Raluca Aprodu), prietena bucuresteanului (Dragos Bucur) venit sa vanda pamantul mostenit de la bunica-sau undeva prin Dobrogea, dar fata apare oricum spre sfarsit, ca o ultima sansa de salvare a eroului din calea energiilor distrugatoare ale „pamantului“. Povestea pe care o spune filmul nu e una romaneasca – este eterna lupta dintre bine si rau, pe care cinemaul o pritoceste de cand s-a inventat. Dar tema asta se nuanteaza de la o epoca la alta. Lumea pe care regizorul o vede azi e una dominata de calitati masculine – ambitia, darzenia, forta, violenta, pe cand blandetea, empatia, iertarea, veselia nu mai sunt valorizate. Acest dezechilibru nu are nici o legatura cu feminismul, care e un fel de dezechilibru la polul opus. As fi curioasa sa stiu care sunt traumele din copilarie despre care vorbeste Mirica in interviuri cand e intrebat de originile scenariului. Ce ti se poate intampla ca sa simti nevoia sa exorcizezi cu o asemenea intensitate? Aceastea fiind spuse, e de asteptat ca de acum inainte Mirica sa inceapa sa-si scoata la iveala si anima? Poate da, poate nu. Ce e sigur este ca avem in fata un regizor cu vana.
Caini, de Bogdan Mirica. Cu: Dragos Bucur, Vlad Ivanov, Gheorghe Visu, Raluca Aprodu, Costel Cascaval, Emilian Oprea, Constantin Cojocaru