In centrul acestui roman se misca Mevlut, un venetic care inca din copilarie incearca sa-si gaseasca un loc cat de mic in Istanbul, oras tentacular pe care incepe sa-l strabata, impingand diverse carucioare de vanzator ambulant, dinspre periferii. Fiu de iaurgiu total lipsit de posibilitati, Mevlut isi paraseste satul natal, de undeva din provincia Konya, la 12 ani, cand pleaca impreuna cu tatal sau la Istanbul, pentru a urma o scoala, pentru a-si ajuta parintele si pentru a deprinde o meserie. Povestea lui nu ar parea sa ofere date pentru un spectacol de trairi, intamplari si revelatii, iar aceasta ipoteza, desigur inselatoare, e condensata, sub forma unui CV existential, intr-un paragraf plasat chiar la inceputul romanului: „Mevlut s-a nascut in 1957, intr-un sat oropsit din Anatolia Centrala, aflat la marginea occidentala a Asiei, care cata de departe catre un lac cufundat in negura. La varsta de doisprezece ani a ajuns la Istanbul, iar dupa aceea a trait mereu acolo, in capitala lumii. La varsta de douazeci si cinci de ani a furat o fata de la el din sat; a fost o intamplare ciudata care i-a pecetluit intreaga viata. Apoi s-a intors la Istanbul, s-a insurat si a avut doua fete. A avut felurite indeletniciri, precum cele de iaurgiu, de vanzator de inghetata, de vanzator de pilaf si de chelner, muncind fara ragaz. N-a contenit insa niciodata sa vanda braga, seara, pe strazile Istanbulului si sa viseze lucruri ciudate“.
Un oras ca un camp de lupta
Asa arata, pentru un ochi neimplicat, biografia acestui vanzator ambulant – si visator lipsit de ambitii –, care va bate ani la rand strazile unui oras in perpetua metamorfoza, ajungand sa-i cunoasca punctele nevralgice si istoriile glorioase, colocvialitatea blanda, ca si asprimea. Un oras ca un camp de lupta, pe care mereu s-au infruntat optiuni de viata radicale, tendinte progresiste cu inertii ferme in formele sigure ale traditiei, porniri militariste si forte democrate. Acest tangaj ideatic si politic a atins si a modelat vietile tuturor, iar personajul central o dovedeste fara rezerva. Istoria preumblarilor lui Mevlut, a optiunilor si a constrangerilor care intra in magma lui biografica creste in umbra istoriei recente a Turciei si a transformarilor Istanbulului, in particular, cu tot ceea ce au presupus mai drastic toate aceste prefaceri. Din lumea pe care o bate la picior vanzatorul fara pretentii, mereu deschis sa se plieze pe nevoile orasului, se detaseaza, intre multe alte observatii, nenumarate trasaturi ale unui mod foarte clar normat de raportare la putere. Mevlut il prinde din mers, in cursul interactiunilor lui cu oameni din toate straturile sociale, dar, in acelasi timp, il observa si il urmareste, cu toate contradictiile inerente, in cadrul propriei comunitati. Acest model de comportament pe jumatate interesat, pe jumatate subaltern, mereu manat de dorinta de castig si reusita, devine evident in comportamentul consatenilor lui, veniti la Istanbul sa se capatuiasca. E la fel de vizibil la verii lui plini de initiativa si ambitii sau la cele cateva rude care au acumulat ceva influenta, moneda pe care o tranzactioneaza cu incordare, urmarindu-si mereu propriul interes. Miscarile zilnice ale unor oameni simpli, care deprind, din mijlocul unui provizorat permanentizat, regulile aspre ale acomodarii si castigului cu orice pret sunt oglindirea, in mic, a unor politici agresive, rapace, care au modelat viata in societatea turca in ultimele decenii. Puciurile care au retrasat constant viata societatii turcesti in secolul XX, ascensiunea partidului lui Erdogan si a unui individualism feroce, insuflat de la centru, transformarile imobiliare si schimbarile profunde prin care acesteau au afectat viata si fata orasului Instanbul sunt toate prinse in realitatea pe care Mevlut si ai sai o observa si o contempla.
Pentru ca povestea unui om simplu, a unui muncitor istanbulez, sa poata fi spusa, Orhan Pamuk orchestreaza un roman de proportii balzaciene, in care convoaca nenumarate voci pentru a completa sau pentru a redimensiona ceea ce Mevlut cunoaste despre propria realitate, ca si despre cea a orasului pe care il strabate zilnic. Naratiunea se incheaga din impletirea unor voci foarte diverse, o adevarata corala a oamenilor simpli, de la talpa societatii, care aduc in prim-plan realitatile unui oras privit si experimentat de cei multi si nu tocmai privilegiati. Femei, activisti de stanga, investitori carora li se pupa mana si stalpi ai micilor societati inchegate la periferia unui oras-gigant, tati melancolici si adolescente aprige, toti isi lasa, in acest foarte sofisticat (si ambitios) roman dialogic, amprenta propiilor experiente formatoare. Cartea, desi centrata asupra experientelor lui Mevlut si a celor doua mariaje ale sale, incorporeaza, cum era de asteptat de la un scriitor cu alonja lui Pamuk, material epic din foarte multe straturi: povesti de familie, legende si cartoline urbane, pline de realism, elemente de etnografie si istorie, referinte desprinse din straturi culturale foarte diverse si, peste toate, o tensiune care strabate, ca un fir rosu, existenta intr-un oras trepidant si minat de nesigurante. Pe zi ce trece, altele.
O ciudatenie a mintii mele este inca un tur de forta narativa si o carte cu o energie coplesitoare, greu de epuizat, pe cat de ofertanta in dimensiunea ei dialogica si de amplu tablou social, pe atat de tulburatoare in latura ei reflexiva, de interval gandit pentru meditatie si introspectie, in izolare. De multe ori, ne sugereaza Pamuk, cea mai deplina insingurare e favorizata de forfota marilor orase, de drumurile descoperite cu pasul si de greutatea pe care fiecare o plimba dupa sine, dupa propriile puteri.
O ciudatenie a mintii mele, de Orhan Pamuk, traducere de Luminita Munteanu, Editura Polirom, 2016