Avind o asemenea agenda a poporului sub brat, Traian Basescu si-a lasat mai intii inaintemergatorul, pe doamna Monica Macovei, sa-si arunce portia de dispret populist asupra celor din parlament. Apoi, pentru ca nu era de-ajuns, presedintele a venit el insusi o zi mai tirziu, pe 14 februarie, pentru a intregi teza: clasa politica este depravata, partidele si parlamentul sint o rusine. Doamna Monica Macovei a spus de la tribuna Senatului, melodramatic: „Va vede poporul!”. Ceea ce, in context, s-ar traduce cam asa: „Bai, eu sint iubita de popor, voi sinteti niste ticalosi de care nu-mi pasa”. Domnul Basescu, cu acelasi profund dispret, a venit si-a spus: „Vreau vot uninominal si o sa fac referendum. Considerati ca v-am consultat”. Ceea ce, in acelasi context, se traduce exact la fel.
Desi nuantele sint absolut necesare, dispretul celor doi chiar vine pe o agenda a poporului: atit partidele politice, cit si parlamentul sint dispretuite de populatie. De fapt, intreaga clasa politica e dispretuita. Iar gestul presedintelui si cel al ministrului Justitiei nu arata decit ca cei doi cauta sa se extraga din aceasta clasa politica, plasindu-se deasupra ei, actionind exclusiv in numele poporului. Ceea ce incepe sa semene, din pacate, a non-democratie. Incepe sa semene tot mai mult a autoritarism cu gust de dictatura. Incepe sa semene cu un alt dispret manifestat de un sef al statului fata de partide, anume Carol al II-lea. Iar urmarile acelui dispret istoric sint cunoscute.
In tot acest context, nu manifestarile publice ale Monicai Macovei si Traian Basescu surprind. Cu ele ne-am obisnuit: cei doi se considera din alta lume, ei nu fac politica de fapt, ei doar conduc in numele unei entitati numita popor, pe care cred ca o inteleg mult mai bine decit toti ceilalti politicieni la un loc. Ceea ce surprinde cu adevarat este anularea totala a orgoliului, personalitatii, existentei unui partid si ale unor parlamentari: ma refer la P.D. si la reprezentantii lui in parlament. P.D. se manifesta ca un carator colectiv al gentilor celor doi, ca un hamal politic ce cara in spate, cu capul in pamint, bagajele ministrului Justitiei si ale presedintelui Romaniei, in asteptarea unor monede care-i vor fi aruncate la sfirsit.
Niciodata in istoria postdecembrista a Romaniei un partid politic n-a inghitit in tacere vreun afront prezidential asa cum o face, spasit, P.D.-ul. Senzatia e una socanta: conform comportamentului public si reactiilor „liderilor” sai, te-ai astepta ca in momentul in care Traian Basescu ar spune: „Iesiti in fata pentru 20 de bice”, Emil Boc sa faca un pas hotarit si sa conchida sfios: „Iertare, domnule presedinte, dar sinteti prea blind, meritam cite 40 de bice!”. Iar apoi membrii unui intreg partid sa se dezbrace la bustul gol si sa se autoflageleze conform indicatiilor. Totul pentru multumirea liderului suprem.
In mod straniu, desi este in continuare perceput ca un partid democratic, P.D. seamana tot mai mult cu alte entitati politice care nu prea au legatura cu ideea de democratie: P.R.M.-ul lui Vadim Tudor, P.N.G.-ul lui Gigi Becali si P.C.-ul lui Dan Voiculescu. Doar in aceste formatiuni personalitatile membrilor nu conteaza, ele fiind numai umbra de pe perete a liderului lor. In ceea ce priveste P.D., acest fapt este cu atit mai surprinzator cu cit, obligat de Constitutie, liderul suprem nici macar nu mai este membru de partid. Pina si in P.S.D., cit timp Ion Iliescu era la Cotroceni, se produceau miscari de trupe care nu-i conveneau presedintelui. Ceea ce era, pina la urma, un semn de viata. In P.D. insa, nu mai pare sa existe viata. P.D.-ul si-a schimbat, in doi ani de „putere”, sloganul: pornind de la simpaticul „Sa traiti bine!”, prin diverse mecanisme interioare care isi gasesc cu greu explicatii, s-a ajuns, treptat, la un extrem de trist: „Sa traiti, domnule presedinte!”.