Disidentul este denuntat, ajungand intr-unul din lagarele de dinainte de inceperea razboiului, in care nazistii stransesera o buna parte din opozitia fata de regim instaurat la 30 ianuarie 1933. Despre aceste lagare si represiune se vorbeste mai putin, pentru ca, in lumina grozaviilor comise de nazisti in cadrul Holocaustului, ele par minore. Dachau, primul lagar, a fost infiintat la putin timp dupa preluarea puterii, tot in anul 1933, ceea ce vine sa dovedeasca in mod clar care le erau intentiile. Iar la 29 martie 1936 Hitler isi eliminase adversarii cu atat de mare succes, incat in cadrul alegerilor la care a luat parte numai NSDAP, aceasta formatiune a reusit sa castige „doar“ 98,9% din sufragii! „Dupa Trezirea Nationala, toti isi denuntau vecinii din stanga si din dreapta. Era ca si cum cineva ar fi ridicat de jos un bolovan mare – toti viermii au iesit la suprafata si au inceput sa fosgaie in toate partile. In cele din urma, au gasit o multime de cuvinte mari pentru a face ca ticalosia si vulgaritatea lor sa arate a altceva.“ Nu este clar daca disidentul a reusit sa evadeze din lagar sau a fost expulzat din Germania, Remarque informeaza doar ca a petrecut cinci ani in exil, ducand o existenta precara, pentru ca nici tarile democratice si teoretic antifasciste nu aveau sentimente mai bune pentru fata de refugiatii politici sau pentru evreii germani. Multi dintre acestia aveau sa fie prinsi din urma de victoriile militare germane din 1940 sau 1941. Revenit clandestin in Germania, personajul principal – care isi deapana drama unui alt refugiat tocmai la Lisabona – a reusit sa-si scoata sotia din tara. In 1942, dupa ce a scapat din alte lagare de internare, de data aceasta franceze (la inceperea razboiului, Franta i-a internat pe toti cetatenii germani aflati pe teritoriul ei, o masura uzuala in astfel de situatii, la care a apelat de altfel si Romania in 1916), cuplul si-a croit drum spre Lisabona, orasul sperantei pentru zeci de mii de oameni, prinsi intre ferocitatea nazista si indiferenta americana (condamnata dupa razboi). „Ziua, Lisabona are o infatisare teatrala care te incanta si care te captiveaza, dar noaptea este ca un oras din povesti, coborand in terase luminate inspre mare, ca o femeie in tinuta de seara, alergand in jos sa-si intalneasca iubitul in intuneric.“ In ajunul marii traversari salvatoare a Atlanticului, sotia se sinucide, fiind grav bolnava de cancer. Disperat, personajul renunta la calatorie si ofera o sansa nesperata unui alt refugiat, mai putin norocos. O transmitere de stafeta.
Remarque a avut aceeasi intuitie precum Alexandr Soljenitin
Secolul trecut poate fi catalogat si drept secolul cancerului, pentru ca ambele totalitarisme ce au facut ravagii, de extrema dreapta si de extrema stanga, pot fi comparate foarte bine cu aceasta necrutatoare boala (care continua sa marcheze destine). Remarque a avut aceeasi intuitie (sotia povestitorului-refugiat bolnava de cancer) precum Alexandr Soljenitin in Pavilionul cancerosilor. Si alegerea numelui imprumutat/oferit povestitorului de un alt refugiat are rezonante sumbre, numele fiind ales in mod special de Remarque, Schwarz in limba germana insemnand negru.
Ca si in restul cartilor sale, nici in acest volum Remarque nu se rezuma doar la a imagina un cadru si la a construi personaje, ci dezvolta o adevarata filosofie a vietii, care presupune interogatii pertinente asupra mortii, trecerii timpului, fericirii. „Poate ca viata nu e altceva decat o raza de lumina care trece incet peste fetele noastre schimbatoare. Poate ca am avut o fata inainte de a ne naste, si care va continua sa existe si dupa ce toate fetele noastre trecatoare se vor fi stins de mult.“ „Timpul este o moarte diluata, o otrava administrata incet, in doze inofensive. La inceput ne stimuleaza si ne face chiar sa ne simtim nemuritori – dar picatura cu picatura si zi de zi se face tot mai puternica si in cele din urma ne distruge sangele. Chiar daca am vrea sa ne rascumparam tineretea cu pretul anilor pe care-i mai avem in fata, nu am putea; acidul timpului ne-a schimbat, combinatia chimica nu mai este aceeasi. Ar fi necesar un miracol.“ „Fiecare dintre noi are in sine mai multe fiinte. Toate diferite. Uneori una dintre ele devine independenta si le acopera pe toate celelalte pentru un timp. Atunci devii altcineva, o persoana pe care nici n-ai cunoscut-o vreodata. Dar pana la urma ne revenim.“
Meditatia lui este una amara, pesimista, et pour cause : un refugiat politic nu avea cum sa nu isi puna o groaza de intrebari. Iar Remarque stie ce si despre ce este vorba, avand in vedere ca el insusi a fost refugiat politic, chiar daca nu unul care sa moara de foame, ramanand intr-un fel pana la sfarsitul vietii un refugiat. Dupa cel de-al Doilea Razboi Mondial, s-a stabilit definitiv in Elvetia, in partea de sud, italiana, la Locarno. De atfel, Locarno apare si in materia cartii, perechea germana petrecand putin timp in aceasta regiune idilica. Insa elvetienii erau foarte bine organizati, nimeni nu se putea pierde in Elvetia neutra (salvata din fata tavalugului razboiului, dar cu pretul multor concesii, care aveau si ele sa explodeze dupa mult timp – a se vedea cumpararea-depozitarea aurului nazist care provenea de la evreii ucisi in Polonia), fapt de care profitau si autoritatile si serviciile secrete naziste care, dupa modelul celor sovietice, urmareau miscarile disidentilor sau refugiatilor germani antinazisti. In ce masura putem fi fericiti stiind ca sfarsitul este inevitabil, mai ales ca in momente de criza istorica acest sfarsit este unul cat se poate de concret si de material, nu doar o idee abstracta? „Cum putem fi siguri de fericirea noastra pana cand nu stim cat din ea va ramane cu noi? Singura cale este sa stim ca n-o putem tine sau pastra si sa renuntam sa mai incercam. O speriem cu mainile noastre neindemanatice.“
Greu de imaginat viata de refugiat haituit si, chiar daca Remarque nu a simtit-o pe pielea lui, totusi are multa compasiune fata de aceasta alta tragedie a secolului trecut, mai putin cunoscuta si care iata ca se repeta si acum cu refugiatii din Siria (dar pe care nu-i urmareste nimeni pentru a-i ucide, gasind un refugiu sigur in Europa). „Cand esti in pericol, ai o alta perceptie asupra lumii. Nu e o concentrare nemaipomenita a ochilor, ci mai degraba ceva care iti invaluie intregul corp, ca si cum ai putea sa vezi prin piele, mai ales noaptea. Si auzul se transfera asupra pielii. Parca vezi orice sunet. Deschizi gura si asculti; si gura pare ca vede si asculta.“ In plus, „amintirile sunt o boala mortala pentru un refugiat; sunt un cancer al sufletului“, tocmai pentru ca viata refugiatului se imparte intr-o maniera categorica in doua.
Erich Maria Remarque, Noapte la Lisabona, traducere din limba germana de Luminita Beimers, colectia „Biblioteca Polirom. Esential“, Editura Polirom, 2016