Muzeul jucariilor din Munchen nu e o impresionanta desfasurare de forte (cum am auzit ca ar fi cel din Nurnberg), ci e o suita de incaperi pe cinci etaje, la care ajungi ori cu liftul, ori urcind scarile strimte din turn. Bineinteles, e mult mai frumos sa urci, asteptindu-ti cuminte rasplata pentru fiecare etaj urcat. Iar aceasta e cu adevarat impresionanta: sute de jucarii de toate felurile, care mai boante, care mai peltici, care mai prafuite. In orice caz, toate sint jucarii cu care cineva chiar s-a jucat acum un secol si ceva.
Nu le-am tinut minte in ordinea in care le-am vazut. Mai important a fost un top personal: ce jucarii mi-as fi dorit cel mai mult sa am din tot ce am vazut. Iar topul, ca si jucariile, e fara sfirsit. As incepe cu bucataria pentru papusi, in care nici unei gospodine nu i-ar lipsi nimic: borcane pentru zahar, sare si mirodenii, oale si cratite, pesti de plastic, fripturi de cauciuc, sobe cu lemne, tacimuri, farfurii si toate ustensilele de taiat legumele si de turnat ciorba. Apoi mi-as mai fi dorit piata in miniatura, cu pravaliile ei demodate si cu vinzatorii grasani si politicosi. Cred ca, daca as fi avut o bucatarioara de jucarie, acum as arata poate mai mult interes pentru treburile gatitului si, daca m-as fi jucat cu pravaliile, as fi stiut sa ma tirguiesc cu naturalete la zarzavaturi.
Doua doamne de portelan la casa lor
Trecind de la vitrina la vitrina, nu m-am putut opri sa nu ma gindesc cine sint cei care s-au jucat cu toate minunatiile de-acolo, cit de bucurosi au fost cind au primit cadoul, cum s-au laudat apoi la prieteni, cit a durat perioada de gratie a jucariei si cit de tragica a fost parasirea ei. Si oare cit a stat prin poduri, pina sa fie redescoperita si adunata in colectia lui Ivan Steiger? Ii e mai bine acum, de cind sta in vitrine si prin fata ei trec in fiecare zi atitia oameni care se holbeaza la ea? Pentru ca n-am fost niciodata o jucarie, mi-e foarte greu sa raspund la intrebarile astea.
Insa nu mi-e greu deloc sa-mi amintesc mai departe ce-am vazut si ce-as fi vrut sa scot din vitrina, ca sa pipai, sa dau bobirnace si sa pun in functiune. Am vazut un carusel care, printr-un mecanism novator, putea sa se roteasca si sa-si aprinda beculetele.
La casa stateau doua doamne de portelan, iar in carusel erau urcati copii cu vata de zahar. In aceeasi vitrina, pe raftul de sus, se inghesuia o gradina zoologica, cu animale in custi, cu paznici si vizitatori. Ce nebunie trebuie sa fi fost in camera copilului care s-a jucat cu asa ceva, ce-a mai visat el cu ochii deschisi si cum si-a dorit sa devina explorator si sa vineze lei in Africa.
E aproape inutil sa mai pomenesc de primele trenuri pe sina, ale caror compartimente erau demontabile si in care puteai aseza pasagerii dupa cum voiai (tinara doamna cu o carte in mina in fata tinarului cu palarie, ma-ntelegeti). Iar pe peron – o puzderie de figuri interesante, carausi, tinerii indragostiti care se pupau la departire, o doamna grasa care alerga sa prinda trenul, cersetori. Totul trebuia coordonat la perfectie, pentru ca indicatoarele aratau clar: Paris, Frankfurt, Londra, iar calatorii nu trebuiau sub nici o forma sa intirzie.
O singura lipsa are muzeul asta: unde-s totusi prastiile, rotile vechi, cornetele si jucariile de lemn? Inteleg ca la Munchen s-au adunat numai jucariile cumparate, la vremea lor, pe bani grei. Probabil ca alegerea e motivata: lumea vrea sa vada ceea ce si-a dorit dintotdeauna si n-a putut sa aiba. Nu mi-l imaginez pe baronul de Nu-stiu-cum vizitind muzeul, pentru ca el a avut toate trenuletele din lume la el acasa. Dar cui ii mai pasa de baroni?