Stiu ca v-ati nascut in Bucuresti si ca ati ajuns la Paris la 19 ani. Ulterior, ati scris in limba franceza o colectie de proze scurte, Treize, si Blestemul talharului mustacios (La malédiction du bandit moustachu),un roman primit foarte bine in Franta. Cum v-ati decis sa scrieti direct in limba franceza?
De fapt nu m-am decis niciodata. De altfel, inca mai ezit cateodata pentru o fraza sau pentru un paragraf. (Ieri am discutat o ora cu un prieten despre sensul verbului a considera. In romana poti sa spui „Considera si tu c-ai mancat ceva bun chiar daca nu ti-a placut“. Acelasi cuvant exista-n franceza, insa nu are exact acelasi sens. Eu incercam sa-l conving ca in romana e mai bine. Bineinteles, e o discutie fara sens, dar tare-mi plac discutiile astea, mai ales cele despre cuvinte. Probabil ca, daca as fi scris povestiri sau romane in romana, aceste discutii nu ar mai fi avut loc). Si cand spun ca ezit, nu e vorba numai de franceza sau de romana, e vorba de toate limbile, cele pe care le vorbesc, bineinteles, dar si cele pe care nu le vorbesc si pe care as vrea macar sa le inteleg. De altfel, in cel de-al doilea roman, Strainele, este un personaj care vorbeste in engleza, pentru ca asta vorbeste el. Intotdeauna m-au amuzat filmele americane in care ajung baietii pe Marte si primul extraterestru intalnit, slava Domnului, vorbeste engleza!
Romanele astea sunt in franceza pentru ca initial ma adresam in special unui public francez, adica mai exact prietenilor mei de aici.
Dar nu exclud ideea de a scrie in romana (poate o piesa de teatru, poate o carte pentru copii).
Cat de greu v-a fost sa invatati sa scrieti in franceza literara?
Nu cred ca am invatat vreodata. Nu cred ca se poate invata o limba literara, nu cred ca exista o metoda. Insa pot sa spun ca am citit foarte mult in franceza, chiar si in vremea in care nu prea intelegeam. Cred ca acesta este un fel (singurul, nu?) de a te impregna pur si simplu de literatura.
Aveati incercari literare inainte de a pleca din Romania? Va doreati sa ajungeti scriitoare?
Cand eram mica, da, imi doream sa ajung scriitoare. Scriam poezii, toata familia mea parea foarte patrunsa ascultandu-ma cand le recitam. Apoi mi s-a oferit o masina de scris, cred ca mai e si acum printr-un dulap la mama acasa. Am inceput mai multe romane la masina aia. Erau foarte romantice, o printesa, un print, din astea. Apoi am uitat de pasiunea asta, iar cand am ajuns in Franta m-am concentrat pe invatatul limbii.
Pe site-ul Babelio apareti intr-o fotografie tinand pe genunchi un caiet studentesc si in mana un pix. E maniera dvs. de a scrie?
Da, in fotoliu, pe hartie, cu un pix. Scriu ce-mi trece prin cap si cateodata ma mir si eu ce aiureli apar acolo. Dupa ce scriu, de preferinta in aceeasi zi, bat totul la calculator. Este un fel de a rescrie.
Cat de mult schimbati la rescriere?
Daca e sa dau un procentaj, as zice cam 30%. Rescriu mai ales frazele, ordinea cuvintelor. Rar schimb o idee. Daca ideea din caiet nu-mi mai place, pur si simplu o tai. Cateodata mai adaug chestii noi. Dar depinde si despre ce este vorba. Daca e vorba de un articol, e altceva; atunci scriu repede pe caiet o idee de baza si pe calculator o dezvolt.
Primul dvs. roman a primit Prix André Dubreuil – SGDL du premier roman si a fost elogiat in presa franceza. Va asteptati la asemenea reactii?
Nu. Insa nu aveam nici un fel de idee despre lumea literara (din Franta sau de oriunde). Bineinteles, a fost o surpriza placuta, dar e si foarte stresant si te si simti foarte singur (ciudat, stiu).
Puteti sa-mi explicati? Cum se simte aceasta singuratate?
Ca orice singuratate, ca un fel de neintelegere intre sine si restul lumii. Daca simplific, pot sa spun ca se-ntampla asa: publici o carte, o citesc cateva mii de persoane si vezi ca din alea cateva mii poate-or fi trei sau patru care chiar au inteles ce voiai tu sa spui. Si mai incolo, dupa un timp, ajungi la concluzia ca de fapt nu te-ai exprimat bine (mai ales daca mai si scrii intr-o limba straina). Si dupa inca o vreme intelegi ca de fapt te-ai exprimat bine, dar ca ce voiai sa exprimi nu era ce credeai ca voiai sa exprimi. Atunci te gandesti ca de fapt dintotdeauna erai singur, numai ca nu-ti dadeai seama.
Singuratatea legata de creatia artistica este tema romanului Les etrangères (Strainele). Acolo am scris mai pe larg despre asta…
Am citit Blestemul talharului mustacios in doua seri, pe telefon. Stilul dvs. faciliteaza o astfel de lectura rapida. Este antrenant, atragator, iar suita de personaje si intamplari coloreaza spatiul proiectat intr-un cadru in care se intrevad legende si mituri romanesti. Se vorbeste in presa franceza si despre influenta meseriei de grafician in scriitura dvs. Cat de calculat, de gandit, e acest stil? Si cat ati muncit pana sa va gasiti vocea?
Inainte sa incep cu adevarat cartea aceasta, aveam de gand sa scriu doua romane. Unul despre familia Marinescu, familia fiind personajul principal al cartii. Al doilea despre cuplul contemporan „el si ea“. Incepusem un pic din amandoua si tot ezitam pe care sa-l continui. Pe vremea aceea, un roman mi se parea o idee foarte greu de pus in practica. Si-ntr-o dimineata mi-am dat seama ca cel mai bine era sa combin cele doua povesti pe care aveam intentia sa le dezvolt. Am luat un caiet (studentesc, cum spuneti dvs.) si m-am apucat. Am scris cate un capitol pe zi asa cum mi-a venit: fara linii de dialog, fara punctuatie logica. De fapt, eram foarte grabita, mi-era frica sa nu uit ce vedeam ca fac personajele astea si de aceea nu aveam timp sa ma-ntorc la linie.
Ce mesaj ati dorit sa transmiteti prin primul dvs. roman? Mie mi-au ramas multe ganduri dupa ce l-am citit, dar mi-am notat intr-un carnetel cuvintele acestea: „totul e-o inchipuire“.
E fraza perfecta. Pot s-o pastrez?
Mesajul meu nu era „bun“ la-nceput. Cu timpul s-a transformat in „daca tot e vorba de povestit povesti, atunci hai sa fie nazdravane“.
Mesajul (cel gresit) pe care voiam sa-l transmit la-nceput era ca mi se pare aberant ca noi, oamenii, sa ne construim tot felul de scuze pentru a explica inexplicabilul (de exemplu injustitia naturii). Mai bine, gandeam eu pe atunci, sa acceptam ca unele lucruri nu au o explicatie. Scriind, mi-am dat seama ca nu exista nimic mai frumos sau mai omenesc decat faptul de a povesti si de a se povesti. De a se pune in scena, de a-si construi legende. Asta umanitatea a facut foarte bine de la inceput: s-a povestit, a inventat personaje, eroi de legenda, zei, sfinti etc. Asta aud toti psihologii si psihanalistii: povesti.
In roman, blestemul functioneaza. Pentru ca ati plecat din acest spatiu, stiti ca in Romania multa lume crede in asa ceva. Dupa atatia ani in Franta, cum vedeti aceasta situatie? E ceva ce tine de cultura, de mentalitate? Functioneaza blestemele si in Franta?
Se pare ca blestemele functioneaza peste tot. Ca si horoscopul, de altfel. De cand a aparut cartea asta, sute de persoane mi-au spus ca si ele sunt urmarite de un blestem familial. Printre ele erau si persoane cu viata profesionala importanta, cu posturi mari si bine platite, cu bani. E surprinzator sa afli in ce cred oamenii, oriunde ar fi ei. Cel mai haios a fost cand m-a contactat un vrajitor african. A venit la o intalnire cu publicul. Era foarte simpatic, imi citise cartea, ii placuse. Dar ma tot intreba daca familia asta Marinescu e cu adevarat familia mea si daca vreau sa scap de blestem. Eu ii tot raspundeam ca e doar un roman etc. Si-apoi, la sfarsit, mi-a spus ca daca am nevoie de ajutor, stie el o formula sa ma scape de blestem.
I-am multumit, bineinteles, doar voia omul sa ma ajute.
Fara sa va fi citit si al doilea roman, Les Etrangères, care sper sa apara repede si in limba romana, poate tot la Polirom, insa vazand impresiile despre el, pot afirma ca literatura dvs. este un omagiu adus povestii. Am vazut mai multi scriitori care au declarat ca oamenii asteapta povesti, ca sunt insetati de asa ceva. Ati luat in calcul acest lucru cand ati inceput sa scrieti?
Cred ca suntem insetati de povesti, da, cred ca asta e natura umana. O viata (a noastra) nu ne ajunge: le vrem si pe cele din filme, si pe cele din carti. Cu atat mai bine.
As vrea sa adaug ca era important pentru mine, acum trei ani, cand am scris cartea asta, sa vorbesc despre o alta Romanie decat cea comunista, pe care toata lumea a vazut-o in diverse filme. Intre timp au aparut filme noi, foarte frumoase, care vorbesc mai putin despre ce orori au facut comunistii. Insa acum trei ani era important, pentru ca eu, copilarind in Bucuresti, am crescut fara sa ma preocup de situatia politica si am niste amintiri extraordinare. Iar acum, cand imi compar copilaria si mai ales visurile pe care le aveam in adolescenta, cu cele ale prietenilor mei de-aici, sunt foarte fericita ca nu m-am nascut in Franta.
Ati fost recent in Romania, pentru o bursa de o luna. Cum v-ati regasit tara natala si cum v-a folosit experienta?
Am fost o luna si nu mai fusesem de mult pentru un timp atat de lung. A fost minunat. Bucurestiul e un oras care te lasa sa existi. Daca esti un copac, Bucurestiul te lasa sa cresti cum vrei tu, sa-ti treaca radacinile strada, sa umbresti cat iti place. Daca esti un om, vazand asa la copaci, poti trage concluzia ca si tu, ca persoana, poti sa traiesti un pic cum vrei. Iar despre cum mi-a folosit experienta… Chiar acum, inainte sa raspund la interviul dumneavoastra, am trimis la editura o prima varianta a celui de-al treilea roman.
Mi-ar placea sa stiu despre ce este vorba in acest nou roman. Atat cat puteti divulga deocamdata.
Pai nu pot sa vorbesc despre asta, sunt superstitioasa (stiu, stiu, chiar si eu rad de mine… Dar v-am spus ca nu se stie niciodata in ce crede un om).
Acum, din ce traiti in Franta? Scuzati intrebarea, dar multi scriitori romani viseaza sa traiasca din scris.
Traiesc din scris, dar traiesc prost. De altfel m-am hotarat sa ma-ntorc la meseria mea de graphic designer. In Franta, scriitorii care nu au si alta meserie fac tot felul de rezidente si ateliere. Eu am doi copii, un iubit, o pisica, nu vreau sa plec trei luni de zile de-acasa in rezidenta. Am fost o luna la Bucuresti, dar am fost cu toata familia. Viata asta de scriitor care traieste-n rezidenta nu e decat pentru celibatari. Iar cu atelierele… Cateodata se pot transforma in niste experiente foarte bogate, dar nu intotdeauna. Si oricum atelierele nu pot fi o ocupatie suta la suta. Daca vreti sa stiti cifre, cred ca Mustaciosul s-a vandut in vreo 10.000 de exemplare in Franta si probabil in vreo 6-7.000 in Germania. Din cele 10.000, eu castig un euro pe carte in format normal, 40 de centi pentru cartile in format de buzunar, 30 de centi pentru versiunea in germana.
Veti starni invidie in Romania cu astfel de cifre…
Of… Cu cei 7 sau 8.000 de euro pe doi ani? Inseamna ca invidia e un sentiment foarte usor de starnit. Sper sa existe si sentimente mai pozitive care sa fie asa de repede provocate (stiu eu, prietenia, admiratia, iubirea… Astea…).
Serios vorbind, piata cartilor in Franta nu e la fel ca-n Romania, in nici un caz nu trebuie comparate. De altfel, piata pur si simplu, nu numai cea a cartilor, este diferita. Din mai multe motive pe care nu le cunosc eu foarte bine, dar totusi e unul foarte simplu: 60 de milioane de locuitori in Franta (si deci de potentiali cititori) contra 20 de milioane in Romania…
Irina Teodorescu s-a nascut la Bucuresti in 1979 si traieste la Rennes, dupa ce timp de 15 ani a locuit la Paris. Dupa o colectie de proze scurte, Treize, aparuta la Editura Émue, a debutat in roman cu La malédiction du bandit moustachu, publicat la Editura Gaïa in 2014 – premiul André Dubreuil al SGDL (Société des gens des lettres) la categoria „roman de debut“ (Blestemul talharului mustacios, Polirom, 2016). In 2015, i-a aparut al doilea roman, tot la Editura Gaïa, Les Étrangères (Strainele).
FOTO: G. Aresteanu