A tradus din operele unor scriitori importanti, precum Herman Melville sau James Joyce. in 1931 i-a aparut prima traducere: Domnul nostru Wrenn de S. Lewis. in acelasi an Pavese a scris prima poezie din ciclul Lavorare stanca (Munca oboseste). Destinul lui Pavese s-a schimbat in mod dramatic in ziua de 13 mai 1935, cand a fost arestat, impreuna cu Carlo Levi si Giulio Einaudi, in urma raziilor efectuate de politie pentru a elimina grupul antifascist Giustizia e Liberta. A fost detinut in inchisoarea torineza Le Nuove, apoi la Roma, pentru a fi condamnat la trei ani de exil in sudul Italiei, cum a fost si Carlo Levi. intre 5 august 1935 si 16 martie 1936, Pavese a avut domiciliu fortat in Calabria, in satul Brancaleone. In acest interval, femeia pe care o iubea (Battistina Pizzardo-Tina) s-a casatorit, eveniment care l-a marcat profund si care a constituit unul din motivele pentru care a inceput sa scrie un jurnal intim, Il mestiere di vivere, publicat postum.
Victoria lui Musollini in Abisinia a fost marcata printr-o relaxare politica interna. Pavese a fost eliberat inainte de executarea intregii condamnari si si-a reluat activitatea de traducator si scriitor. In 1939 a terminat de scris romanul Il Carcere, in care se regaseau ecouri din exilul calabrez, iar in 1941 a publicat la Editura Einaudi Paesi tuoi, volum respins de autoritati, considerandu-l o ofensa adusa Italiei. Scandalul a fost provocat de naturalismul unor descrieri, zugravirea prejudecatilor poporului italian si, mai ales, prezentarea realista a vietii satului italian. in agitata perioada 1943-1945, cand Italia divizata a fost teatrul confruntarilor dintre germani si aliati, Pavese s-a aflat la Torino, in zona controlata militar de germani prin intermediul statului marioneta infiintat de acestia, cunoscut drept Republica de la Salò. Ulterior s-a refugiat in zona deluroasa piemoteza pentru a scapa de zelul criminal al fascistilor lui Mussolini. Nu a luat parte la confruntarile dintre partizani si fascisti si germani, deoarece suferea si de astm.
La 10 iulie 1945, Fernanda Pivano i-a respins definitiv cererea in casatorie. Chiar daca lui Pavese incepea sa i se recunosca talentul literar, perioada postbelica a reprezentat una plina de neimpliniri in plan sentimental. Intre timp, a aderat la Partidul Comunist Italian si a lucrat la ziarul sau oficial, L’Unita. Ultima sa idila, cea cu actrita americana Constance Dowling (careia se pare ca ii si este dedicata ultima carte, Luna si focurile, cu mentiunea „Ripeness is all“ – „Maturitatea e totul“, replica din Regele Lear de W. Shakespeare), pe care a cunoscut-o la Roma, s-a sfarsit tragic, prin tradarea iubitei. La 17 august 1950, Pavese a inchiriat o camera la hotelul din fata garii din Torino, iar la 26 august s-a sinucis. Pe noptiera s-au gasit saisprezece capsule goale de somnifer, iar pe prima pagina a volumului sau Dialoghi con Leuco a scris: „Ii iert pe toti si tuturor le cer iertare. E bine asa? Si fara prea multa galagie, va rog“.
Cartea este si un elogiu adus vietii la tara in Italia interbelica
In ultimul volum publicat in timpul vietii sale, Luna si focurile, scriitorul italian retraseaza destinul si peregrinarile unui orfan inainte, in timpul si la scurt timp dupa incheierea celui de-al Doilea Razboi Mondial. Plecat in America, precum milioane de alti italieni, ca sa faca avere, revine in Italia dupa terminarea razboiului, pentru a revedea locurile copilariei si a se reintalni cu oamenii care i-au populat copilaria. Si chiar daca aceste amintiri sunt mai degraba neplacute si nefericite (sluga la un magnat local), totusi copilaria exercita o atractie irezistibila, poleind si fermecand totodata pana si cele mai intunecate realitati. Acest fir narativ aparent simplu este un bun prilej pentru Pavese ca sa sintetizeze intr-o maniera succinta (volumul are doar 200 de pagini, fiind scris intre septembrie-noiembrie 1949) temele care l-au preocupat constant pe scriitorul italian: atractia fata de natura din Piemont („Ma gandeam ca nimic pe lume nu e mai frumos decat o vie bine sapata si bine legata, o vie cu frunzele tunse, plutind in mirosul acela de pamant incins de soarele lui august. O vie bine muncita si cu coardele mustind de seva e ca un trup sanatos, care respira, care asuda“), pe care Pavese a cunoscut-o in perioada 1943-45, cand s-a ascuns de regimul fascist muribund, sau obsesia cautarii si neimplinirea, specifica atat personajului principal, cat si autorului, pe fundalul unei Italii care-si revenea cu greu dupa un razboi traumatizant, care dupa 1943 luase forma unui razboi civil intre mai multe grupari (fascistii fideli lui Mussolini, gherilele procomuniste, regalisti etc.). Dealurile erau pline de morti anonimi, care mai erau dezgropati din cand in cand de sateni. Cum nu se cunostea originea lor exacta si carei tabere ii apartinusera, puteau fi folositi in scopuri propagandistice (precum a facut-o preotul satului, care organizeaza o procesiune, condamnand pericolul comunist).
Cartea este si un elogiu adus vietii la tara in Italia interbelica, o viata pe care totusi Pavese are grija sa nu o idealizeze (de altfel tocmai acest realism a deranjat autoritatile fasciste), dar nici nu o condamna. Pur si simplu foloseste nostalgia pentru a descrie un mod de viata mai putin complicat, mai aproape de natura, chiar daca nu mai prosper decat cel de la oras. Avand o viata (sentimentala) complicata, Pavese a fost atras de previzibilitatea si aparenta liniste a vietii trecute. „Farmecul acelor timpuri era ca totul se facea dupa anotimp, si fiecare anotimp isi avea rostul si petrecerea lui, dupa munca si dupa recolta, ori dupa ploaie si dupa vreme buna. (…) Zilele cele mai frumoase ale anului, culesul viei, curatatul porumbului, tescuitul strugurilor nici macar nu sunt munci; cald nu mai este, frig inca nu s-a facut; pe cer vezi cate un nor subtire, se mananca iepure cu mamaliga si se merge dupa ciuperci.“
In acelasi timp, Pavese dezvolta si o filosofie a vietii (chiar daca mai subtire decat regasim, de exemplu, la Remarque), ca orice autor de valoare care se opreste din firul narativ pentru a pune intrebari. „Vapoarele merg si ele la ore hotarate, lumea intreaga e o incrucisare de drumuri si de porturi, un orar al oamenilor care calatoresc, care fac si desfac si, ca peste tot, unii sunt isteti, altii natarai.“ Jurnalul sau publicat postum, Il mestiere di vivere, ramane totusi opera sa cea mai importanta, poate si pentru ca in paginile lui si-a deschis sufletul fara menajamente. „Adevaratul raté nu e cel care nu reuseste in lucrurile mari – cine reuseste? –, ci in cele marunte. Sa nu poti avea un camin al tau, sa nu poti pastra un prieten, sa nu poti satisface o femeie, sa nu-ti castigi viata ca oricare altul. Acesta este cel mai trist raté.“ Pardoxul lui Cesare Pavese se regaseste tocmai aici: a reusit in lucrurile mari, dar nu si in cele mici. „Ai fost vreodata altceva decat copilul de odinioara?“