Cel care se deda, inainte de 1910, unor astfel de exercitii de sanatate era, cum au spus ulterior criticii, un „anarhist burghez”, un revoltat pentru cauza poeziei vii. Apropierea fata de futurism a fost facuta prin citeva generoase articole ale lui Marinetti si, pentru o vreme, Palazzeschi a marsaluit cu voiosie in rindurile militantilor pentru „parole in liberta”, „vivere pericolosamente” si cultul aeroplanului. Nu cu toata inima insa. Odata cu inceperea razboiului si cu angajarea futurismului, prin pana lui Marinetti, de partea fortelor belicoase, poetul nostru, pacifist convins, se rupe de amicii sai literari cu obisnuita-i galagie si trece, masiv, la proza. Circumstantele de dupa primul razboi, cu fascismul predomnitor, nu-l imbie sa se intoarca „in arena”. Va scrie insa numeroase romane si va trai o multime, decedind acoperit de laurii unei patrii recunoscatoare, de premii internationale si de doctorate obtinute – cum altfel? – honoris causa.
Sono una rosa e faccio la prostituta!
Unul dintre cele mai celebre poeme ale lui Palazzeschi este I fiori, un exemplu de humor poetic deloc rar in epoca lui Christian Morgenstern si Toparceanu, cu o turnura serioasa insa. I fiori este o invectiva aruncata in obrazul artei, dar cu gratie si fara pornirea vindicativa, plebeiana a avangardistilor romani din anii ’20 (vezi penibilul: „Jos arta! Caci s-a prostituat!” etc.). Aparent, poezia e dedicata florilor, ca unor salvatoare ale frumusetii si puritatii disparute din societatea umana (la fel ca in poezia lui Macedonski, Petica, Anghel, si totusi…). Un tinar, dezgustat de pornirile lubrice ale participantilor la un banchet „decadent”, iese in gradina sa admire florile. Mare e insa mirarea sa cind o roza ii vorbeste, ii destainuie ca e prostituata si ca incearca sa agate niste boboci de pe celalalt trotuar. Indignarea poetului e mare, dar juna corupta ii arata ca florile nu trebuie considerate anemice simboluri, ca au si ele pasiuni interzise pe care, asemenea oamenilor, nu le e teama sa le puna in practica. Replica florii este ironica si muscatoare; incercind sa se dezvinovateasca, roza piraste si celelalte flori, deloc mai inocente decit ea:
„— Anche voi!
— Che maraviglia!
Lesbica e la vainiglia.
E il narciso, quello specchio di candore,
si masturba quando e in petto alle signore.
— Anche voi!
Candidi, azzuri, rosei,
Vellutati, profumati fiori…
— E la violacciocca,
fa certi lavoretti con la bocca… „
Daca pina si blinda micsandra… Bineinteles, dupa asa niste revelatii, blindul poet nu mai suporta florile. Il implora pe Dumnezeu sa-i gaseasca o ascunzatoare undeva „fuori della natura”. Poezia isi pierde iluziile, dar isi recapata libertatea. Chiar si in afara naturii.