Cartea care suporta lejer toate aceste apelative si decodari este inclasabila Aici, de Richard McGuire, o meditatie profund originala si emotionanta despre memorie si intimitate, despre pierdere si iluzii.
Ipoteza de la care porneste artistul ar fi aceea ca, in majoritatea timpului, aparatul nostru interior de emotii si proiectii nu se ia in calcul decat pe sine si ceea ce cunoaste sau poate anticipa. In majoritatea timpului, el si noi odata cu el ramane rupt de neprevazut, de marile falii temporale care au modelat lumea (inclusiv propriul coltisor de lume), rupt de transformarile istorice, de viata astrelor si de cresterea infinitezimala a mladitelor de copaci – forme tacute ale vietii, care isi continua netulburat lucrarea, in timp ce noi ne sorbim ceaiul, ne verificam ceasul, schimbam tapetul sau jucam mim cu prietenii. Intr-un fel, oricate proiectii de viitor am face, e mereu vorba despre „aici“, un „aici“ cunoscut, personal si semnificativ, un nucleu pulsatil, cu valoare de adevar care s-a conservat de-a lungul mileniilor, in pofida oricator schimbari. Si acest adevar e unul modest, in aparenta, dar eminamente definitoriu pentru conditia noastra, cu tot ceea ce deriva din el, bun si, in egala masura, inspaimantator: niciodata nu vom lua in calcul in primul rand viata soarelui, ci propriul coltisor, oricat de mic, pe care il ocupam sub acelasi soare. De mii de ani, acelasi soare, aceleasi fixatii, minate de aceeasi efemeritate. Importanta „aici“ e numai si numai o lamela de timp, pe cat de fragila, pe atat de pretioasa, tocmai pentru ca in afara ei isi urmeaza ritmul marile malaxoare ale istoriei, surde si oarbe la micile noastre adevaruri. Ele schimba si relativizeaza totul, hranind paradoxul acestui cuvant mic, ca un cip indispensabil pentru memorie. „Aici“ incepe si a inceput mereu totul.
Richard McGuire, un artist care sfideaza orice incadrare stilistica, reda acest paradox, al importantei primare pe care o acordam propriilor experiente si, in acelasi timp, al inevitabilei relativizari a aceleiasi importante atunci cand, desprinzandu-ne privirea de pe propriul ombilic, aplicam o perspectiva la scara ceva mai mare. Daca nu milenara, atunci macar generationala. El o face foarte simplu: ia un cadru, acelasi, dintr-o camera, si pe aceasta panza fixa suprapune felii din alte timpuri – trecut care merge pana in era mamutilor si viitor care anunta experienta cotidiana a hologramelor sau implozia soarelui (despre asta se vorbeste, ca despre un moment strain cu totul de vietile noastre, intr-un program TV).
Aicieste o carte care secreta melancolie prin fiecare filtru
Sa parcurgi colajul acesta de epoci si de banal semnificativ care le-a colorat inseamna sa te arunci intr-o baie emotionala care nu are cum sa te lase neatins. Stilul lui Richard McGuire e teribil de simplu, insa pastreaza, in tonalitatea culorilor si in vagul contururilor, un element fantomatic, de instrainare, ca si cum ar intretine in permanenta un efect ce adanceste perspectiva, ca si cum totul s-ar petrece mereu si mereu intr-o incapere cufundata in penumbra, imbibata de melancolie. Modulatiile pe care le imprima schitelor si fundalurilor secreta ceva din atmosfera indicibila a intimitatii si, in acelasi timp, din inevitabilul distantei, al transformarilor. O doza de tonuri reci, fanate, infuzeaza si cel mai aprins apus de soare, poate pentru simplul fapt ca distanta, uzura sunt mereu acolo, si artistul numai le face vizibile, pentru noi. Replicile personajelor care animeaza, in fascicole de timp, adevarate duplexuri temporale, decorul camerei alese pentru a incapsula memorie, sunt franturi de conversatie inregistrate in tot ce au mai tranzitoriu, amestec ultrafamiliar dintre cunoscut, cald, banal si indispensabil. Sau inevitabil, cum sunt imbratisarile, cum sunt jignirile, cum e postasul care va speria mereu cainele de fiecare data cand va apasa pe butonul soneriei. La un moment dat, dinspre TV-ul uitat deschis pe o comoda din anii ’60, intr-o bula apar versurile unei melodii greu de uitat: It’s still the same old story, a fight for love and glory. E ca si cum Richard McGuire ar fi lasat pornit, pe repeat, un evergreen al melancoliilor, As time goes by, desprins, la randul lui, dintr-un film al intoarcerilor imposibile, Casablanca. Alta data, un baiat se ridica si e imposibil sa nu-i citim mesajul de pe tricou: Future transitional fossil. Un altfel de memento mori, comodificat si ironic, purtat direct pe piele.
Aici este o carte care secreta melancolie prin fiecare filtru pe care artistul a ales sa-l imprime nuantelor, prin fiecare gest al siluetelor anonime, abia schitate, prin densitatea tacerilor, prin familiaritatea rascolitoare a dialogurilor. Cu cat replicile acestor personaje cu aparitie fantomatica par mai cunoscute, mai banale, cu atat salvarea si plasarea lor intr-un tunel al timpului emotioneaza mai mult. „Vreau sa te intreb o chestie“, „Cheile, ceasul, portofelul?“, „Uite luna“ si alte replici asemenea vorbesc depre automatismele prin care ne asiguram zilnic ca toate sunt sub controlul nostru, ca exista o ordine si ca noi chiar o putem pastra. Ca merita sa facem asta. „Neispravitule“, „imbecilule“, „cap patrat“ arunca in pagina ce e mai meschin in schimbul de care suntem capabili, in cele mai nedemne momente. {i uneori, din cate o bula, apare cate o fraza prin care se instaleaza resemnarea, cu aerul unei replici oarecare: „Nimeni nu a ajuns sa stapaneasca arta de a trai. Toti ratacim in bezna“.
Toate aceste micromeditatii facute parca din mers, din interiorul unui flux al schimbarilor marcat, concret, in pagina prin imagini decupate din timpuri atat de diferite, fac din aceasta carte o capsula misterioasa, un album foto rascolitor, in care imagini din vremuri incongruente leaga, prin colaj, prin suprapuneri de tip palimpsest, o meditatie asupra naturii fantomatice a vietilor noastre. Poate ca „aici“ e cea mai puternica iluzie, dar o iluzie profund afirmativa, printre putinele care ne pot conecta cu adevarat. Prin tot ce are mai fragil, prin tot ce are mai rezistent.
Aici, de Richard McGuire, traducere de Laura Albulescu, Editura Art, Bucuresti, 2016