— Aha, exclama Carpen; imi cade fisa, in sfirsit, ca si ceea ce mimasem eu, cu bautul din aceeasi cupa, era un fenomen de fausse memoire. Vazusem titlul, scris cu litere verzale, pe afisele din drumul meu spre scoala, si astfel l-am plagiat fara sa vreau. Amicul dumneavoastra a scris si despre asta?
— Da, zise Vasile Elisav, care disparu doua minute si se intoarse cu o taietura (el ii spunea coupure) dintr-o foaie galbejita, intre timp, – careia incepu sa-i dea citire:
Cronica noastra de acum o saptamina se incheia cu titlul (provizoriu) al viitoarei piese (intr-un singur act si cinci tablouri) a laureatului din acest an al Marelui Premiu „Frasinei”, – anume: Daca bem din acelasi pahar, cum mai ciocnim?!
Intre timp, lucrarea a fost scrisa si se repeta, in acest moment, pe scena institutiei amintite, intr-o montare de prestigiu si cu un regizor de exceptie, – numele caruia e bine, deocamdata, sa nu fie dat publicitatii, din motive de discretie (si surpriza).
Daca lucrarea anterioara era o comedie trista, nu fara iz melodramatic, aceasta tine de un soi de living-theater, ce frizeaza, pe alocuri, happening-ul. E un spectacol sincer si brutal: pe scena curge singe autentic, caci unul dintre personaje se descalta, calcind pe un covor de cioburi, – nu ca fachirii, ci din disperare.
„Drama cu cioburi” ar putea fi, de altminteri, subtitlul truculentei piese, adica, pe nemteste, ein scherbenvolles Drama. Cioburile, care covirsesc decorul, provin de la paharele baute si sparte a la russe, pe scena, cu munificenta si tapaj.
Initial, secretariatul literar si, pare-se, si directiunea obiectasera ca „scumpul nostru teatru” nu are fonduri suficiente pentru rezerva de pahare necesara; ca, subventionat cu 1 milion de catre ministerul de resort, ar putea asigura, cel mult, paharele de la premiera, – restul spectacolelor urmind sa faca uz de recipiente de unica folosinta, recuperabile si la un pret cu mult mai mic.
Regizorul a protestat cu vehementa, amenintind cu greva foamei (sau a setei, – cum au insinuat rauvoitorii), iar asistentul de regie, mai flegmatic, a tinut sa-si manifeste indignarea prin ironii acide la adresa paharelor de plastic, fara clinchet, „ca in filmul mut” (cum a spus el). „Va dati seama, a adaugat, ca orice gala este compromisa, ab initio, de prezenta unor cupe opace, „albe”, insonore, in cazul carora, dupa ce spui Noroc!, trebuie sa adaugi, verbalmente, un onomatopeic Cling!”
[Aici, Nora, Carmen, chiar Vasile, isi amintira, intr-un gind, de Klinkenberg.]
Remarca lui a depasit, pesemne, modicul IQ directorial, – ceea ce-l va fi facut, se pare, pe asistentul de regie sa exclame, din usa,, catre acest boss: „La lectia asta, dom director, AI CHIUlit!”.
Ulterior, regizorul, jignit, a refuzat gustarea matinala, adusa, intre timp, de la bufet. Asistentul a gasit solutia, in sensul apelarii la un sponsor.
Acesta, dupa telefoane si audiente indelungi, avea sa fie dibuit, in fine, in persoana noului manager al intreprinderii „Fragilul SRL”, de sticlarie si vesela fina, care a pus la dispozitia nefericitilor actori citeva lazi de recipiente rebutate.
„Spargeti, copii!” a ordonat, in gluma, managerul providential, in timp ce slujitorii Thaliei si-au amintit cum faceau ei, „ca toata lumea”, indata dupa Revolutie, comert cu sticla si faianta prin fosta, astazi, Iugoslavie…
Elisav facu, aici, o pauza, isi drese glasul care-i ragusise, tusi, pe urma, cu subinteles si-si continua, cam sastisit, lectura:
(Continuarea in numarul urmator)