Arta cumulativa definita etimologic ca „scriere a scenei“, scenografia a devenit unul dintre elementele esentiale ale artelor spectacolului odata cu evolutia in importanta creatoare a regizorului. In termeni „ierarhici“, dupa regizor, de a carui viziune este indisolubil legat, scenograful a devenit, poate in egala masura cu autorul dramatic, contributorul cel mai important la imaginarea constructului scenic. Nu ca n-ar fi suficiente exemple in care scenografia depaseste in performanta imaginativa ideea regizorala, uneori chiar eclipsand-o prin rezolvarile plastice, in beneficiul general al spectacolului.
Munca de creatie scenografica inseamna, pe de o parte, aderarea la o viziune regizorala, pe care o ranforseaza cu solutii de plastica scenica, la un parteneriat imaginativ; pe de alta parte, presupune relationarea creativa cu un spatiu, cel de joc, care trebuie amenajat, in sensul animarii lui; si nu in ultimul rand consta in crearea unui ambient stimulator, propice jocului actoricesc, nu doar ca mobilare a unui perimetru unde interpretii trebuie sa isi spuna rolul si sa isi intruchipeze personajele, ci ca un coechipier care „vorbeste“ intr-un mod specific. El insusi autor, scenograful devine creatorul care investeste cu teatralitate decoruri si costume, componente lipsite de sens artistic odata excizate din spectacolul al carui corp concret il reprezinta. Privite din afara scenei, decorul si costumele nu sunt decat elemente disparate, lipsite de sensul capatat in sistemul la a carui existenta efemera, dar fascinanta, contribuie seara de seara.
Dintr-un punct de vedere strict concret, scenografia e singura palpabila, vorbind material despre actiuni dramatice, timpi teatrali, personaje, emotii nascute prin actori sub lumina reflectoarelor si transmise catre sala. Aproape nimeni nu-si mai aminteste insa de ele in afara spectacolului propriu-zis. Scoase din dispozitivul scenic, ele reintra in prozaic, nu mai au nimic special. Menirea lor nu e sa fie frumoase in sine, ci sa slujeasca artistic si functional in mecanismul complex care e teatrul.
Ce se intampla cu decorurile si costumele dupa ce un titlu iese de pe afis, epuizandu-si publicul? Regula administrativa o reprezinta casarea, scoaterea din uz repertorial, reintoarcerea la banalitatea materiala. Uneori, in cazurile fericite, cele atinse de celebritate ajung prin muzee de specialitate, marturisind in timp despre ce au fost odata. Temporar, sunt reunite in expozitii care definesc retrospectiv un creator.
Buhagiar e preocupat de soarta propriilor creatii si dupa ce acestea parasesc scena
O asemenea expozitie a curatoriat Dragos Buhagiar la Muzeul National de Arta al Romaniei din Bucuresti, in timpul Festivalului National de Teatru, o instalatie scenografica, de fapt, in care componente din productii semnate alaturi de Silviu Purcarete, Andriy Zholdak, Radu-Alexandru Nica, Alexandru Tocilescu, de la Teatrul German de Stat din Timisoara, Teatrul National „Radu Stanca“ din Sibiu sau Teatrul Bulandra din Bucuresti au fost reunite sub titlul Transmutatii. Selectate si rearanjate de scenograf, au devenit prin ele insele un show temporar, o calatorie inapoi in timp in cateva dintre proiectele artistului. Atasat afectiv de propriile creatii, Buhagiar e preocupat de soarta lor si dupa ce acestea parasesc definitiv scena si se odihnesc prin magazii. Cu cativa ani in urma, proiectul Costumele pleca tocmai de la existenta „postuma“ a vesmintelor care participa la constructia unui personaj. Creatia coregrafica realizata impreuna cu Dan Puric, la vremea aceea intr-o etapa ascendenta a carierei, punea tocmai problema reanimarii unor tinute de scena disparate, preluate din diverse spectacole, care-si cautau o noua existenta si-si nasteau ele personajele.
Pentru Transmutatii, Dragos Buhagiar a gandit o instalatie scenografica in care vizitatorul intra, calauzit de un spot luminos, prin decorul de la Felii (Teatrul National „Radu Stanca“ Sibiu), un perete fundal gri pal, cu ceva inscrisuri, avand rolul de a masca spatele scenei. La fel ca in spectacol, peretele paravan delimiteaza o zona ascunsa privirilor publicului, de unde, intrand, iesind, ascunzand, reveland, metamorfozandu-se rapid, Ofelia Popii interpreta admirabil o sumedenie de roluri, femei de diverse varste, temperamente si pozitii sociale. Deschizand usa si trecand acum ca vizitator pragul, patrunzi intr-un mediu special si, ghidat audio-video, descoperi secvente plastice din Mountainbikers, Elizaveta Bam, Turandot, Shaking Shakespeare. Buhagiar a mizat aici pe decor ca element al semanticii vizuale, asociindu-l cu lumina locala, cu semiobscuritatea si sound-urile stranii, creatoare de atmosfera si de stare. ~ntregul e un decor compus caleidoscopic, scos din alte spectacole si reasezat dupa o linie de legatura reprezentata de diversitate si spectaculozitate. O ambarcatiune in marime naturala (posibil „corabia nebunilor“) ocupa partea centrala, in juru-i gravitand obiecte supradimensionate, suprarealiste, precum ochiul pe roti sau popicele iluminate interior din Elizaveta Bam, „copacul“ construit din bucati disparate de biciclete din Mountainbikers, basorelieful din Turandot. Traseul propus respecta regulile compozitiilor picturale, echilibrul, surpriza.
Transmutatiimizeaza pe scenografie ca opera de arta vizuala subsumata, amintind de spectacolul a carui parte a fost, dar capatand noi sensuri prin reasezarea in expozitie, prin noul tip de relationare estetica. Purtatoare de teatralitate prin ele insele, fragmentele plastice reinvie, reconfigureaza universul unui artist scenograf in plina forma creatoare. Parte a unui demers, a unui concept comun care e produsul teatral, aici scenografia devine ea insasi spectacolul.