In proza noastra, demitizarea satului a inceput destul de timpuriu, dar pana acum n-au rezistat, afara de textele canonice, fictiuni care sa spuna ceva in plus. Ciprian Macesaru scrie in microromanul sau, Trecutul e intotdeauna cu un pas inaintea ta, despre satul romanesc slabit in deceniile totalitare si convertit astazi, cum spuneam, in tot ce poate fi mai maladiv. Strambenii lui Macesaru imprumuta multe din dezordinea urmarita de D.R. Popescu, cu labirintul instinctului triumfator, cu masti ce reduceau orice expresie a vastitatii. Asistam la agonia satului contemporan, cu putine si indiferente ramasite de supravietuire mitica. Este adevarat ca, din ceea ce ar merita retinut, doar vitalitatea mai da de pomana iluzii. Au remarcat-o Fanus Neagu, Nicolae Stan, Doina Rusti, Alexandru Vlad, Doina Cetea, Radu Mares si multi altii in vremea din urma. Ciprian Macesaru mixeaza omul stricat de la sat al lui D.R. Popescu cu hibridul din Groapa lui Eugen Barbu. La fel ca romanul din urma, Trecutul are o structura mozaicata: capitole scurte, alerte, teatrale, care au sens si independente, si laolalta. Scenele din viata satului sunt, de asemenea, cinematografice; de multe ori impresia este ca citim un scenariu dintr-un serial sau film despre societatea postcomunista. Ciprian Macesaru stie cum sa contracareze poetic posibilele alunecari in derizoriul unei simple adaptari.
Instalat intr-un asemenea conglomerat, personajul din Trecutul are toate sansele sa apara deopotriva respingator si nebulos. Zgomotul de fond al romanului pastreaza multe dintre stirile orei cinci din satul romanesc: manipularile politice, ingustimea deciziei, propaganda prostiei, violenta expresiei, dreptatea brutala, violurile, terorile casnice si asa mai departe. Primarul Balaban ii supune prin cultul conducatorului, deja in AND-ul individului. Dincolo de toate, el controleaza diplomatia bruta a invoielii. Instinctul lui e genuin, la fel cum e si cel al violatorilor Grebu, Mihaila, Plavan si Oprea. Victima lor, medicul de la oras Ileana Petrescu, o domnisoara culta si uratica, dar inaccesibila, are ghinionul de a nu fi priceput ca ironia si integritatea se platesc daca esti o intrusa. Zarva nu se isca de la violul urmat de sinuciderea tinerei, ci de la moartea nebunului satului, Pompilica. Ca si cum gradul de toleranta la rau, violenta si teroare se incheie atunci cand satul este destabilizat cu adevarat de un reper solid. Fara nebunul sau, satul nu mai e sat. Nu mai are identitate.
Asa cum il vede Macesaru, satul romanesc sta sub semnul barbatului: el decide, el transforma si tot el reabiliteaza. Femeile par ramase in cusca traditiei. Eroul nu mai e gospodarul, ci fotbalistul Timofte. Ghinionist, fireste, cu accidentarile lui, pierde faima posibila si familia; Miruna, sotia, alege compania Macelarului, din ratiuni practice. „C-asa suntem noi, astia din Strambeni, prosti de buni“, e mottoul tuturor. Simpla lozinca, ce razbate rapid din spiritul de turma. Strainii aciuiati in sat au alta croiala: batranul invatator Aron pare nebun pentru ca citeste: „invatatura e buna sa-ti faci o meserie, altfel e boala“. Dar se intampla si minuni: Sanda invata si ajunge la facultate. Ba devine si poeta publicata. Aron poate muri linistit. Peste cap se da si lumea satului cand Anuta Purcalete vine acasa cu logodnicul de culoare. Sau Zicu Ros zis „Pantera“, rockerul naiv al satului, indragostit de polivalenta Nina, asculta o muzica din alta lume.
Lumea lui Macesaru nu se poate salva nici prin utopica ei autonomizare
Nu se poate pedeapsa mai mare decat a citi o carte si prietenul de la oras al medicului sinucis, Ghenie, roscat cat sa dea babelor avertismente diabolice, forteaza agresorii si primarul sa citeasca un Forester integral in public. Umilinta? Boala? Revansa culturii impotriva barbariei pare ideala. Doar ca e nefunctionala. Nici nu prea are cum altfel, intr-o lume fara respect nici pentru cele sacre: preotul este pocnit chiar in biserica, artefactele antice descoperite la inundatii sunt furate. „Iadul lecturii“ e inoperabil. Oamenii petrec, ignora, batjocoresc, triseaza. Nu intamplator, aici nu se produc altceva decat saci, la o fabrica oricum falimentara. Bataia e torentiala si sens al vietii, ea e spectacol si necesitate. „Sacrul“ lumii se regleaza prin gestul barbar, primitiv: nimic altceva decat pansament psihologic, defulare pozitiva, calmant gratuit.
Spectaculoasa e povestea lui Arghir, din familia caruia Pompilica, nebunul satului, mosteneste boala mintii fragile. Pompilica e senzorul etic, el intuieste adevarul si reactioneaza in preajma violatorilor. Bicicleta lui are pentru el functii magice, justitiare chiar, si e mai mut decat o realitate. „Doar bicicleta ar fi putut face lumina“, e incredintat el.
Montajele cinematografice din Trecutul, flashurile scenice sunt fotografii ale violentei unei lumi rapuse de imposibilitatea recuperarii unei forme de sacru. Lipsiti de morala, ofticosi si irationali, strambenii cultiva, ca toti romanii, paguba si nenorocul, lehamitea si invidia. Firi aprige, lenesi si sterili, ei se refugiaza in bautura si violenta cu patima celui retras in confortul animalitatii. De aceea nu exista naivi, nici victime. Decazuta, intoarsa la starea primitivitatii funciare, lumea lui Macesaru nu se poate salva nici prin utopica ei autonomizare. Finalul, ca dupa o petrecere prelungita si plictisitoare, are nevoie de spectacol. Cei patru sunt pedepsiti pentru ca obstea ii crede responsabili de moartea nebunului. Or monotonia, pentru ei, e irespirabila. Angoasanta de-a dreptul. Atunci, pulsiunile animalice rabufnesc, se unifica si colectivitatea reactioneaza impotriva celor patru. Extirparea lor e victoria impotriva plictisului, nu a moralei. „Bufonul a fost cel mai intelept dintre noi“, plang ei nebunul satului, sufletul locului, asa incat, noteaza naratorul, „totul putrezea in Strambeni“. O bataie generala anunta si apocalipsa ecologica: cianurile noi acopera satul, ca in imaginea din satul Geamana din Apuseni, scufundat in lacul de steril, din care razbate doar turla bisericii.
Tot ce scrie Macesaru e recognoscibil, doar ca ambalajul e viu, naratiunile alerte, scenetele tonice. Deseori, cum aminteam, chiar cu resurse de irizare poetica. Usor de adaptat, simpatic si dramatic in tuse scurte si precise, textul emite pretentii, sanctioneaza taios si ferm, are umor si ironie.
Un roman despre sera umana de langa noi, despre venele unei tari aflata in moarte clinica. Strambeniul e Romania aflata la reanimare de mult timp, supravietuind prin aparatele ruginite ale primitivismului, gandit totdeauna ca solutie generala. Medicamentul e inghititul in sec, perspectivele intunecate sunt noi motive de aglomerare a carciumii, iar copiii, ei bine, ei nu conteaza.
Ciprian Macesaru scrie ca un observator despre somnolenta parcului uman, pardon, tarcului uman, in care bombanesc si se razboiesc in deriziune cu dusmani inchipuiti si necesari, precum buna-cuviinta, sacrul, credinta, femeia. Pe scurt, sindromul e unul apocaliptic, indiferenta pompoasa nu lasa loc nici unei decente, parada batailor ia locul traditiilor. Lumea e stramba, ca toata tara. Exersata in scrasnirea prostiei, suficienta in luciditate, imuna la desfrau si degradata cronic, ea nu are niciun senzor al ticalosiei. Despiritualizata, slugarnica si lacoma, motivata de pantece si invidie, lumea reactioneaza cand batjocura-spectacol la care asista le este amenintata. Pompilica zboara cu bicicleta lui prin lumea asta incremenita in animalitatea ei funciara, zboara pantomimic ca un inger brambura, dar e singurul care mai pricepe ceva din uratenia celuilalt. Restul sunt compromisi, incapabili sa struneasca o coarda sensibila, daramite adevarul insusi. Strambeni, ca Romania, este un loc al sucelii si tembelizarii, al natangilor agresivi. Reportaje, miniproze, microroman, oricum l-am lua, Trecutul lui Macesaru conserva un prezent vechi si nou, de care nu mai scapam.
Ciprian Macesaru, Trecutul e intotdeauna cu un pas inaintea ta, Bucuresti, Editura Cartea Romaneasca, 2016, 144 pag.