Scumpe domnule Jón Kalman, fiul lui Stefán, as vrea sa va fac de la inceput cunoscuta pozitia mea in ceea ce va priveste, imi place sa joc tot mai deschis: consider ca sunteti cel mai insemnat poet dintre contemporani, chiar daca intre poeti fireste ca nu se cuvine sa existe ierarhii, iar dumneavoastra scrieti, asa cum se tot sustine, romane. Aceasta este starea faptelor. Nu ma voi revizui.
Cand am citit ~ntre cer si pamant am stiut ca voi numara zilele pana cand va ajunge la mine a doua carte din Trilogia fiordurilor. Nadajduiam sa le traiesc pe toate. Le-am numarat. Au fost 718 zile si o noapte in plus. Asteptarea a fost lunga.
M-am aruncat in Tristetea ingerilor ca intr-o noua iubire, plin de speranta. Spre deosebire de iubire, cartea dumnevoastra nu dezamageste si raneste doar prin aceea ca a cunoscut un sfarsit (acum, bineinteles, voi numara zilele pana la al treilea volum, nadajduiesc sa le traiesc si pe acestea, desi este tot mai greu, cum altfel?).
Cartea Tristetea ingerilor nu se poate povesti, asa ca nu o voi povesti. Este de o frumusete revoltatoare, caci si frumusetea poate revolta, fiecare paragraf este un poem (si asta s-a constatat), si aveti dreptate cand scrieti ca ochii ne sunt ca picaturi de ploaie, dreptate aveti si cand scrieti ca ramane ceva, intre cer si pamant, ceva ca fagaduinta unei fericiri fara margini. Va dau toata dreptatea din lume. Va dau si toata dreptatea din ceruri.
{i am facut si aceasta calatorie alaturi de Baiat in nesfarsitul alb, si am facut aceasta calatorie alaturi de postasul Jens, cu inima tremurand pentru vietile lor. Mi se va raspunde ca ei sunt doar personaje, ca ei sunt doar cuvinte, ca vietile lor sunt o fictiune, daca nu o conventie. Nu e adevarat.
Oricine lasa o urma in inima e adevarat, e mai adevarat decat oamenii din realitate, toti acesti oameni care mananca animale moarte si defecheaza si stau toti in anticamera, asteptand sa devina urmatoarele animale moarte. Desigur ca exagerez din nou, dar cunoasteti prea bine cum e, de fapt, realitatea. {i cu atat mai mult, cu atat mai mult!, poezia din cartile dumneavoastra mangaie si imbratiseaza asa cum trebuie ca pot mangaia si ca pot imbratisa numai ingerii, daca nu, uneori, cei pe care ii iubim si care ne iubesc.
Iar frazele dumneavoastra au puterea sa vindece si dreptate aveti si sa scrieti ca „Ne miscam, cum altfel, nesiguri si sovaitori, dar avem un tel – sa salvam lumea. Sa va salvam pe voi, pe voi, dar si pe noi insine, cu povestile astea, cu zdrentele astea de poeme si de vise de atata vreme cufundate in adancul uitarii. Suntem intr-o barca de scanduri viermanoase si, cu navoade mucede, vom prinde stelele din cer.“
Aveti dreptate, scumpe domnule Jón Kalman, fiul lui Stefán, numai si numai drumul, numai acest drum, numai el, mai poate salva lumea, si ne poate salva si pe noi.
Numai acest drum ca o poveste care inainteaza prin zapada, iar si iar, catre lumina, scumpe domnule Jón Kalman, fiul lui Stefán, catre lumina… Iar Tristetea ingerilor nu e inca o poveste cu marinari de pe barci cu panze, cu pescari si cu oameni infruntand, in fiecare clipa, moartea. Nu e.
Iar Tristetea ingerilor e cu totul altceva: o alta demonstratie, strabatuta de perfectiune, ca doar frumusetea ne poate face zilele si noptile asteptarilor noastre indurabile.