Britanicul Wilfred Thesiger (1910-2003) se numara printre marii calatori si exploratori ai secolului trecut. Iubind aventura, a lucrat pentru administratia coloniala britanica din Sudan, iar in timpul celui de-al Doilea Razboi Mondial a fost integrat in Armata de Aparare a Sudanului. In desertul libian a servit in cadrul Fortelor Speciale Aeriene. Dupa razboi si-a petrecut viata calatorind, mai multi ani petrecandu-i printre beduinii din Peninsula Araba, experienta concretizata in volumul Nisipuri arabe (1959, versiunea in limba romana aparuta la Editura Polirom anul trecut).Wilfred Thesiger depaseste statutul de simplu calator si se integreaza in zona mlastinoasa a Irakului, intre 1951 si 1958 (in timpul Regatului) acordand asistenta medicala triburilor siite de madani, dispretuiti de toata lumea, uitati de Bagdad. O relatare a unei lumi care s-a schimbat mult in ultimele sapte decenii, avand in vedere socialismul arab al partidului BAAS si nebuniile totalitare ale unui Saddam Hussein (Printre arabii din sudul Irakului, Polirom, 2016, traducere de Mihaela Negrila). Nu este deloc intamplator ca trupele britanice care au participat la inlaturarea dictatorului irakian in 2003 au operat tocmai in aceasta regiune, care are capitala la Basra, fiind mai degraba apreciate pentru ca zona nu a cunoscut deloc turbulentele si insurgenta din zonele locuite de arabii sunniti, deposedati de puterea politica pe care o exercitasera timp de decenii. De altfel, din ce scrie autorul, perceptia acestor triburi fata de britanici era destul de favorabila, in contrast cu administratia corupta si distanta de la Bagdad. Thesiger ramane uimit cand intalneste si o familie madana cu improbabilul nume de Bait Makenzie („Mai ca m-am asteptat sa cunosc vreo urmasa a unui clan scotian, cu camasa de tartan“), insa numele provenea de la un militar scotian care facuse parte din trupele britanice care luptasera in zona in timpul Primului Razboi Mondial si care ii impresionase atat de tare pe autohtoni incat ii adoptasera numele. In timpul campaniei din Mesopotamia din 1915-16 si apoi 1917-18, trupele Imperiului Britanic, in ciuda faptului ca suferisera initial un esec usturator (asediul Kut), pana la urma reusisera sa captureze Bagdadul si sa-i alunge pe detestatii otomani. „Cand am mers prima oara in Irak, in 1950, inca nu se deschisesera campurile petrolifere de la Basra, dar in 1955 acestea erau in plina productie si in tara curgeau bani cu nemiluita. La Bagdad, cartiere intregi erau delocate si reconstruite, pretutindeni se faceau drumuri noi si se construiau poduri.“ In Mlastini, autoritatea guvernului de la Bagdad era mai degraba teoretica, el preferand sa lase administrarea zonei in mainile seicilor. „Guvernul se multumea in general sa-i lase in pace“ si, chiar daca seicii nu aveau autoritate judiciara, putine cazuri ajungeau in instantele regatului irakian, pentru ca populatia din zona prefera sa accepte deciziile seicilor pe care-i cunosteau si respectau, decat ale unor judecatori indepartati.
Anumiti predicatori siiti aveau cunostinte medicale empirice si precare
Simtul de observatie al autorului (cu greu l-am putea numi calator, avand in vedere durata experientei sale in aceste tinuturi) se concentreaza, inevitabil, asupra traditiilor si obiceiurilor madanilor, care reprezinta un stil de viata stravechi, depasit de arabii situati mai la nord, supusi procesului de europenizare. „In tinutul Mlastinilor, oamenii nu mergeau de bunavoie neinarmati atunci cand treceau pe teritoriul altui trib.(…) La madani, la fel ca la celelalte triburi, un strain putea sa se opreasca oriunde pentru o masa gratis sau pentru a innopta, fara sa fie niciodata refuzat. (…) Nici un barbat din Mlastini nu pisa sau macina cereale, nici nu facea turte de balega, folosite drept combustibi; si gatea sau aducea apa numai daca nu exista o femeie care sa faca asta. (…) Starvurile, carnea de porc si sangele le sunt interzise tuturor musulmanilor. Exista de asemenea multe interdictii care variaza in functie de loc si de trib. De pilda, unii musulmani nu mananca pasari cu picioare membranate, iar in Irak siitii nu mananca iepuri, spre deosebire de sunniti. Madanii mancau cormorani si pasari gat-de-sarpe, dar nu si pelicani; ibisi, batlani si cocori, dar nu si berze; cufundaci, dar nu si corcodei; si nu mancau pisici de mare. (…) In triburi nu existau femei libere, prostituate sau nu. Nu era nevoie de cine stie ce dovada pentru a condamna o fata pentru imoralitate, zvonurile fiind de obicei suficiente. Apoi familia ei o ucidea fara mila, pentru a-si recapata onoarea. Indatorirea de calau revenea fratelui ei, care, daca o cruta, nu mai putea spera sa ramana in cadrul tribului. ~n consecinta, un flacau nu putea sa se culce sau macar sa se giugiuleasca cu o fata pana cand nu se insura cu ea. Tinerii isi gaseau satisfactia sexuala intre ei, dar erau discreti si atenti sa nu manifeste vreun semn de anormalitate in comportamentul lor.“ Autorul, un calator de moda veche, recunoaste: „uram masinile, avioanele, radioul, televiziunea, de fapt majoritatea manifestarilor civilizatiei noastre din ultimii 50 de ani, si eram intotdeauna bucuros, in Irak si in alte parti, sa impart o cosmelie plina de fum cu un pastor, familia si animalele lui“. In Mlastini „nu exista, slava Domnului, nici urma de acea modernitate monotona care, in uniforma sa de haine europene la mana a doua, se intindea ca o pacoste in restul Irakului“.
Thesiger a fost acceptat de aceste triburi izolate si inapoiate pentru ca era capabil sa presteze servicii medicale de urgenta chiar daca nu avea o diploma in medicina. Dupa 20 de ani petrecuti prin tinuturi pustii, capatase cunostinte medicale solide, mai mult, urmarise operatii chirugicale, probabil mai ales in timpul celui de-al Doilea Razboi Mondial. Insa neavand la dispozitie un spital adevarat, posibilitatile sale curative erau limitate. „Erau multe lucruri pe care nu puteam nici macar sa incerc sa le fac si am gresit de multe ori. Inca ma urmareste chipul unui baietel care a murit de dezinterie. Adesea, era foarte dificil sa-i conving ca nu puteam face nimic. (…) Ministerul de Interne de la Bagdad era de acord cu activitatea mea medicala in Mlastini, dar m-a avertizat ca, daca murea cineva ca urmare a serviciilor mele si familia raposatului facea scandal, nimic nu ma putea scapa de urmarirea penala. Am tratat multi oameni care erau deja pe moarte; nimeni nu a sugerat dupa aceea ca i-am omorat eu.“ In acesti ani, Thesiger a intalnit si reprezentanti ai sectei sabenilor, cateva mii in intregul Irak, care practicau botezul prin scufundarea in apa in fiecare duminica si de fiecare data cand dadeau de impuritate, iar limba lor ceremoniala era aramaica, limba vorbita de Isus Christos si apostolii Sai. Chiar daca Thesiger a carat cu el in acest ani o groaza de medicamente, reusind sa capete increderea oamenilor care ajunsesera sa-i incredinteze misiuni dintre cele mai delicate, cu conotatii religioase chiar (ceea ce la musulmani este o mare performanta si subiect tabu), precum circumscrierea (practicata inainte de venirea lui in zona de anumiti predicatori siiti care aveau cunostinte medicale empirice si precare, din 4-5 tineri „operati“ unul murind din cauza infectiilor), o metoda sigura de integrare era participarea la vanatoare: „Te puteai pune bine cu oamenii ajutandu-i sa omoare ceva“. In 1958 o lovitura de stat militara avea sa inlature monarhia hasemita pro-occidentala, instalata de britanici in 1932. In buna traditie a lumii a treia, Regele Faisal II si familia regala au fost asasinati, iar Thesiger, care se afla la Londra, si-a dat seama ca noul regim nationalist nu-i va mai permite ingerintele in treburili interne (chiar daca el presta un serviciu pe care autoritatile centrale nu erau capabile sa-l asigure).