Draga Irina Teodorescu, am primit cu oarecare ingrijorare vestea ca ati scris un bestseller, inca de la debut (ati mai fost si premiata grandios pe deasupra). Am citit cronicile din „Le Figaro littéraire“ si din „Spiegel“, iar indoiala imi crestea.
De unde pana unde? De unde sa vina o scriitoare atat de tanara – la treizeci-si – care sa cucereasca din prima incercare cititorii francezi, despre care se stie cat sunt de sofisticati si nu numai?
In plus, ma ingrozeste pana si ideea de bestseller. Imi era frica de ce as putea gasi in cartea dumitale. Serios, cine putea sa fie si acest talhar mustacios care aruncase un blestem asupra familiei Marinescu?
Apoi am citit un interviu cu dumneata, aici la noi, in „Supliment“. Cand am ajuns la cugetarea despre singuratatea omului care scrie si publica o carte pe care mii de oameni o citesc si dintre acestia cativa chiar inteleg si… Atunci, exact atunci, m-ati convins. Am intrerupt lectura interviului si v-am inceput romanul. Am facut bine.
Ati scris o carte minunata! Poate ca ea nu va fi socotita o capodopera (si de ce ar fi?, cui ii foloseste obsesia pentru capodopere?, cititorilor nu le pasa), poate ca ea nu va rezista in trecerea timpului, poate ca… Conteaza?
Acum, astazi, in aceasta toamna, in Europa de Est, eu va citesc si ma amuz si ma ingrozesc si cad din nou pe ganduri in fata secolului XX. Draga Irina Teodorescu, ne-ati daruit o carte fantastica, sa nu vi se para putin!
Aveti harul povestirii si, intr-adevar, fara povesti lumea noastra nimic n-ar mai fi. Povestea dumneavoastra – un talhar mustacios (mare amator de iahnie cu fasole) il blesteama pe un boier care il ucide pentru galbeni, iar blestemul chiar dureaza, desi este atat de caraghios sa credem in blesteme – este insasi povestea bucuriei de a povesti.
Fac, totodata, apel la dreptul meu de cititor de a avea un personaj preferat, iar acest personaj preferat al meu este Maria Desfranata (a nu se confunda cu Maria Mezina), pe care o puneti sa traiasca in pacat, dar o si purtati (pe jos, mai mult sau mai putin) pana la Ierusalim, pana la Zidul Sfant (e plin Ierusalimul de ziduri sfinte…), dar o si conduceti spre alte pacate, acolo, in curtea cu petunii a unui calugar muribund. Da, Maria Desfranata care are puterea, aceea care numai din disperare poate sa vina, de a renunta la viata pentru a-si salva familia de blestemul talharului mustacios (si cine face altfel, in cumplita noastra naivitate de a crede ca putem, totusi, sa salvam ceva?).
{i unde mai pui ca in aceasta carte nu traieste si moare (iubesc modul in care stiti sa va conduceti personajele catre moarte, intocmai ca viata) doar Maria Desfranata. Mai este si Gigi Marinescu. O, Gigi!
Ce personaj mai esti si dumneata, Gigi Marinescu, cum te duci dumneata sa vezi Parisul si te intorci de acolo cu inima zdrobita, caci, fata de luminile din Paris, noi, aici in Est, am trait dintodeauna in cel mai adanc intuneric, in cea mai groaznica pestera.
Ce personaj mai esti si dumneata, Gigi Marinescu, cum supravietuiesti razboaielor numai pentru a te lupta cu dumneata insuti, cu forta bruta si tamaduitoare a alcoolului.
Ce personaj mai esti si dumneata, Gigi Marinescu, cu acea insuportabila tristete a omului care se gandeste la Sena in timpul faptelor de arme, la Parisul invelit in soldati morti, ce personaj mai esti si dumneata, Gigi Marinescu, plangand femeile cochete ale Parisului si artistii in vremea lesurilor.
Draga Irina Teodorescu, v-am inchis romanul cu un sentiment nu de sfarsit, ci de inceput.
M-am intors, deindata, la interviu, am aflat ca aveti doi copii, un iubit si o pisica si ca vreti sa va intoarceti la meseria dumneavoastra de baza, pentru ca nici macar in Franta nu se poate trai cumsecade din scris.
{i de aceea va scriu: mai meditati asupra acestui deznodamant. Aveti un talent pentru care va invidiez cordial. Iertati-ma ca ma vad nevoit sa va aduc aminte ca un asemenea talent este si o datorie.
Cu cele mai sincere ganduri,
Andrei Craciun