Tematica este ampla, iar autoarea abordeaza fenomenului larg al evadarilor, atât in timp, cât si in spatiu si nu este circumscrisa doar la o zona/un sistem de represiune sau un timp (chiar daca Gulagul a avut cea mai lunga perioada de functionare). Au fost evadari si evadari, insa trebuie sublinat ca regimurile totalitare au facut ca evadarea sa capete alte conotatii, mult mai spectaculoase si temerare. Nu se compara evadarile lui Stalin din Siberia in timpul regimului tarist (abia in 1913 autoritatile l-au luat in serios pe tânarul gruzin) cu ceea ce aveau sa indure milioanele de detinuti ai Gulagului. O alta evadare spectaculoasa si celebra (datorita evolutiei ulterioare a personajului) a fost cea a lui Winston Churchill, care, corespondent de razboi in Africa de Sud, a fost luat prizonier de buri, in 1899: „conditiile de detentie din Pretoria sunt acceptabile, asa incât evadarea este previzibila si nespectaculoasa. Churchill profita de neatentia gardienilor, escaladeaza mai multe ziduri si evadeaza (are la el bani si ciocolata, semn al lejeritatii detentiei sale). Fuge cu trenul, apoi este gazduit intr-o mina, sub pamânt“. Asa si-ar fi inceput spectaculoasa cariera politica.
Ruxandra Cesereanu ofera si o definitie ampla a evadarii, care „este inteleasa si ca o forma de pedagogie ori morala: chiar daca se poate solda cu moartea, ea devine implicit o lectie, o demonstratie de demnitate, mai exact o recuperare a acesteia. Intotdeauna, vrând-nevrând, evadarea este o aventura, dar unii fugari o echivaleaza cu iesirea lor din letargie si paralizie (mental, sufleteasca), vazând-o ca o reactie a mândriei ranite, mai ales in cazul prizonierilor de razboi. (…) Evadarea poate fi inteleasa si ca o fortare a destinului, ca o depasire a acestuia si ca o iesire din limitele impuse. Evadatii sunt, in felul lor, niste personaje de tragedie greaca târzie, care refuza mecanica destinului si opteaza pentru liberul-arbitru“. Au existat si „trei feluri de a evada dintr-o incinta supravegheata: pe dedesubt, pe deasupra si prin, adica sapând tuneluri. Cele mai meticuloase si obstinate evadari din secolul XX au avut loc prin tuneluri si conducte: fugarii au fost de obicei prizonieri in timpul celui de-al Doilea Razboi Mondial, aflati in diferite fortarete-inchisori si lagare din Germania“. Pentru evadatii care au ales sa sape tuneluri, dificultatea cea mai mare consta in evacuarea pamântului excavat (având in vedere si cantitatea mare). Insa proportia celor care reuseau efectiv sa scape si sa ajunga in libertate era infima; cea mai spectaculoasa astfel de evadare prin tunel a fost cea din lagarul Stalag Luft III din Sagan, din primavara lui 1944. Au scapat 76 de prizonieri de razboi occidentali, dar 73 au fost prinsi, 50 fiind executati de nazisti drept represalii.
Ruxandra Cesereanu creioneaza mai multe tipuri de evadari, iar in cadrul „maratonistilor“ se distinge epopeea descrisa de polonezului S?awomir Rawicz, pe care pe buna dreptate autoarea o considera „cea mai spectaculoasa si mai dificila evadare despre care am citit in bibliografia consultata: inumana din cauza conditiilor extreme de care fugarii-maratonisti au parte, tragica din pricina celor care mor pe parcursul fugii, incredibila din pricina intâmplarilor survenite pe parcurs, care fac dintr-o astfel de marturie o carte de calatorie, un raport etnografic si topografic“.
Exista mai multe tipuri de evadati
In continuarea experientelor maratonistilor se afla canibalismul. Iar Ruxandra Ceseareanu mentioneaza aceasta oribila practica a unora din detinutii din Gulag (dar nu numai). Evadatii puternici, de drept comun (blatarii lui {alamov) momeau si un detinut mai naiv, de drept comun sau politic, denumit in jargon „vaca“, care era destinat a fi consumat dupa ce orice alte resurse erau epuizate. Si Evghenia Guinzburg a observat si a scris in Le ciel de la Kolyma intâlnirea cu un detinut evadat care se dedase canibalismului. Practica nu a aparut insa in Gulagul sovietic. intre 1800-1853, Tasmania, insula din sudul coastelor australiene, a fost prima colonie penitenciara a Imperiului Britanic. In acest interval au fost deportati 75.000 de oameni (40% din totalul detinutilor trimisi in Australia). In 1825, opt detinuti de drept comun s-au hotarât sa evadeze. Initial, planul evadatilor era sa fure o barca cu care sa navigheze catre tinuturile din estul insulei, populate de colonisti. Fiind surprinsi de militari, au fost nevoiti sa incerce sa traverseze insula Tasmania, de la vest la est, lucru deloc usor, caci suprafata insulei este de aproximativ 90.000 kilometri patrati de teren accidentat. Ramânând fara mâncare, dupa zece zile au ajuns sa se manâce intre ei, cei mai slabi fiind rând pe rând sacrificati de cei mai rezistenti. In final au ramas doar doi, Pearce si liderul initial al grupului, Greenhill, care avea toporul, singura arma a grupului. Amândoi fiind extenuati si morti de foame, cel care ceda somnului urma sa fie omorât si mâncat de celalalt. Irlandezul Pearse, fiind mai rezistent, si-a ucis si mâncat colegul englez. Prins din nou de autoritatile coloniale britanice, Pearse ar fi marturist totul, insa povestea lui nu a fost crezuta de britanici, atât de terifianta era, considerându-se ca Pearse a inventat-o doar pentru a acoperi urmele tovarasilor sai evadati. A fost inchis, evadând iarasi, cu un alt detinut, Thomas Cox. Dupa zece zile de la cea de-a doua evadare, Pearse a fost prins, având la el parti din corpul lui Cox, in ciuda faptului ca asupra lui s-au gasit si alte alimente. De data asta dovezile fiind indubitabile, Pearse a fost dus in fata tribunalului de la Hobart, capitala administrativa a Tasmaniei, fiind condamnat la moarte pentru evadare si canibalism. La 19 iulie 1824, Pearse a fost executat prin spânzurare.
Exista mai multe tipuri de evadati, in functie de psihologia sau experienta detinutilor care isi asumau acest risc: (1) razbonicul (fosti militari sau care si-au descoperit in lagar similitudini, „nativii“ cum ii denumeste autoarea): „pentru razboinicul de formatie, evadarea e o proba de antrenament si o forma de lupta, chiar daca evadatul e, in general, neinarmat, fiind mult mai lipsit de aparare decât pe câmpul de lupta“; (2) aventurerii („cei care isi improvizeaza fuga“); (3) recidivistii care nu suportau incarcerarea (mai ales prizonierii de razboi anglo-saxoni din Germania din perioada 1939-1945). Evadatul din Gulag ar fi evadatul convins, care „este constient ca face parte dintr-un club clandestin sau dintr-o casta. El trebuie sa fie si sa devina, relativ simultan, nu doar teoretician al fugii, ci si practician. Planul trebuie sa fie temeinic si riguros, dar ceea ce conteaza in cele din urma este oportunitatea, prilejul. Exista moartea lenta in detentie si exista moartea rapida in timpul evadarii. Este preferabila cea din urma“.
La bogata bibliografie adunata si folosita de Ruxandra Cesereanu ne permitem sa mai adaugam doua marturii: norocoasa evadare a lui Pfaff Hermann, alias Jacques Sandulescu, din Donbass in Germania Federala, cu trenul marfar (deci s-ar incadra in categoria feroviarii-marfar) din cartea autobiografica Donbass. Povestea adevarata a unui evadat din Uniunea Sovietica (Editura Nemira, 2016), dar si ceea ce a scris Varlam {alamov in celebrele sale Povestiri din Kolima (Editura Polirom, 2015). In „Ultima lupta a comandantului Pugaciov“, {alamov descrie tragica, dar curajoasa evadare a unui grup de militari din Armata Rosie, ajunsi la Kolima, care si-au dezarmat si ucis gardienii, si-au insusit un adevarat arsenal si au disparut in taiga, sub comanda ofiterului Pugaciov, care ar fi fost luat prizonier de germani, dar ar fi evadat in 1944, ajungând la liniile sovietice doar pentru a fi arestat si trimis la Kolima cu o condamnare de 25 de ani de lagar. Alarma a fost data si inevitabil toti cei 11 evadati au fost ucisi, dar nu inainte de a duce lupte inversunate cu soldatii Armatei Rosii. Doar cadavrul lui Pugaciov nu ar fi fost gasit, presupunându-se ca s-a sinucis intr-o vizuina de urs. „Moartea era preferabila unei vieti de prizonier, merita mai mult sa mori cu arma in mâna decât epuizat de munca si foame, sub bâta sau bocancii paznicilor din escorta.“
Evadarea continua sa fie foarte atractiva pentru detinutii din Gulagul nord-coreean, mai multe marturii aparând in ultimul timp. Ruxandra Cesereanu ofera o noua lectura incitanta, in care dovedeste ca nevoia de libertate poate invinge cele mai crude sisteme de represiune, indiferent de gradul lor de complexitate si cruzime.