Or fi rezultatul consumului nesabuit de alimente si alcool? Or fi sechele tarzii ale lucrului in camp electromagnetic? Or fi contingente eliberate de ascultarea muzicii la un volum propice activitatilor (auto)distructive? Ma gandesc, apropo de asta, ca la mijloc de iulie am intrat in Arenele Romane din Bucuresti pentru spectacolul Megadeth doar ca sa simt in stomac reverberatiile sectiei ritmice. Si le-am (re)simtit din plin, iar senzatia traita pret de vreo doua ore nu pot sa o compar cu nimic. Asa se petrece si la auditia albumelor Metallica, fara sa fie nevoie sa merg la vreun concert. Daca metaliza(n)tii vor ajunge si-n Bucuresti, cum au mai fost, fireste ca las deoparte toate grijile, nevoile, necazurile si merg sa-mi vindec durerile la mai putin de o suta de metri de scena. Sau sa le acutizez, naiba stie.
Am primit ultimul disc Metallica – Hardwired… To Self-Destruct (2016, Blackened Recordings), distribuit de Universal Music, special pentru a-i face o cronica. Sincer, treaba asta m-a pus in dificultate. Nu pot scrie liber si onest cand beneficiez de un asemenea cadou. Nu pot nici sa aglutinez o serie de cuvinte simandicoase, cu pretentii de obiectivitate, in realitate generalitati insipide, neutre. Daca muzica nu ma „atinge“ la sensibilitate, mai bine returnez suportul pe care e distribuita. Departe de mine pretentia ca inteleg totul, ca sunt conectat la cele mai noi curente artistice, ca vibrez la experimente novatoare. Uneori e nevoie de minimum doua sau trei auditii, ca sa receptez mesajul, sa pricep intentiile muzicienilor, sa intru in rezonanta cu ardoarea lor. Exact asa s-a petrecut si cu acest album, care deja rupe topurile din toata lumea la nici o saptamana dupa lansarea oficiala.
Prima impresie mi-am facut-o privind imaginea de pe coperta si apoi pe cele din cartulia insotitoare a dublului CD. Impresionanta prin sugestiile negative, grafica pare conceputa mai curand sa indeparteze decat sa atraga. Totusi, e cumva in traditia Metallica si in asentimentul fanilor inflacarati, carora cred ca nu le pasa de subtilitati si trimiteri subliminale, dar apreciaza impactul maxim. Iar discul este conceput, realizat, mixat, masterizat si managerizat in asa fel incat sa produca un soc devastator. Insa, intr-o lume in care socul este regula vietii de zi cu zi, ce efect sa aiba strigatul deznadajduit al unor rockeri bogati, celebri, adulati si premiati? Cum sa crezi in sinceritatea lor, cand nu le lipseste nimic? Oricat de franca le-ar fi suferinta (si eu nu-i banuiesc de falsitate), tot nu scapi de banuiala ca la mijloc este ceva mai mult metafizic si teoretic. Versurile, si ele in linia obisnuita a trecutelor albume, traduc in metafore nepretentioase o viziune de cosmar asupra lumii cotidiene. E, de altfel, o viziune comuna mai multor curente religioase si/sau artistice, raspandite pe tot globul, a carei unica slabiciune rezida in succes. Filme despre sfarsitul omenirii, muzici despre moarte si damnare, carti pline de elucubratii nici macar stiintifico-fantastice, toate vandute in tiraje ametitoare, cer drepturi de capodopera si ridica pretentii de Biblie, Coran sau Tora. In ce lume traim?
Cei patru tipi de la Metallica nu-si asuma intentii mesianice, nu vor sa schimbe ordinea mondiala ori sa salveze planeta. Parca plini de regret pentru frumoasele zile de odinioara, au compus 12 piese cu sonoritati ce amintesc de inceputurile carierei lor, pe buna dreptate azi indragite de un public divers. Nimic senzational in optiune. Faptul ca m-au starnit sa vorbesc mai intai despre mine arata ca obsesiile lor sunt contagioase, cuceresc. Dar la final, nedumerirea ma bruscheaza: autodistrugere… Asa, si?